Mă îndrăgostesc de ea. Nebuneşte mă îndrăgostesc. Romantic mă îndrăgostesc. Fără să-mi dau seama că poate fi aiurea. Fără să văd pustiul din spatele acestei idile fulgerătoare. Chiar fără să-mi pese că am să am de suferit. Pentru că nu oricine şi nu oricând este în stare să-şi toarne în suflet atâta tandreţe, deşi îl aşteaptă o cruntă dezamăgire. Şi, la urma urmei, ce dacă îmi asum acest deşert? Ce dacă există şi posibilitatea pierderii? Doar, vorba aia, am învăţat să pierd citind atâtea şi atâtea cărţi despre câştig, nu? Doar, vorba cealaltă, nimeni nu este punct terminus în acest microunivers umplut cu paie, în acest spaţiu umplut cu timp, în acest timp care, după ce că nu este, o mai face şi pe şeful şi-mi mai dă şi de gândit, văzându-l în ce hal a ajuns cu amărâta lui de secundă eternă!...
Sunt lulea îndrăgostit de ea! de Dorica sunt îndrăgostit! şi foarte departe de latura sexuală a acestei apropieri! ştiu să întreţin focul! focul sacru, vreau să spun! şi pun pe foc! şi o iubesc tare! şi o iubesc mult! şi o iubesc fără sfârşit! fără să intuiesc sfârşitul! de doi ani şi jumate, o tot iubesc şi o tot aştept să fie cu mine, să ne nuntim, să ne apropiem definitiv, să intrăm unul în celălalt, cum foarte frumos spune poetul Corneliu Antoniu: "stelele intrau una în cealaltă,/ privighetorile în privighetori"!...
Sigur că da! hotărâm data nunţii noastre la Broscăuţi! o hotărâm vara, în iulie! o hotărâm mult şi bine, să nu ne scape nimic, să fie toată lumea mulţumită de spectacolul iubirii noastre!... Iată, iau de toate: flori, rochie, costum, pantofi, mâncare, parale, entuziasm, speranţe, lacrimi de bucurie şi de izbândă...!... şi, când ajung acasă, la ai mei, toţi sunt supăraţi, foarte supăraţi, parcă murisem, nu şagă! îi întreb ce au, ce s-a întâmplat! îi întreb ce nu au, ce nu s-a întâmplat!... şi zice unul: Dorica s-a măritat cu unul pe care l-a cunoscut la Tuşnad, cu doi copii! şi l-a luat aşa! uite, chiar azi fac nuntă! ce, nu-ţi vine să crezi?... Doamne, ce suferinţă pe capul meu! rămân trăsnit! să-mi facă mie, Dorica, una ca asta? şi fără să-mi spună? nu mai rezist! mă duc la cumnatul Enache, soţul surorii mele, Maria! mă duc la el să dea de băut, să ne stingem amarul întâmplării! cumnatul se face praf! şi plânge! eu nu plâng, dar nu-mi vine să cred!...
Ea, Dorica, trăieşte şi acum! este vecina noastră, la ţară, acolo, în Broscăuţi! şi tare o mai iubesc! şi tare nu mă mai pot vindeca de această iubire! ea este sora vioarei mele din ziarul de ieri! şi tare aş vrea să cânt la ea şi ea să cânte la mine!...
