Şi uite-aşa stă vioara în bucătărie, uitată de toţi ai casei, căutată de praf şi pulbere, de indiferenţă şi ignoranţă, de tristeţe şi însingurare! şi uite-aşa, ca şi cum în bucătărie îl aşteaptă un viitor foarte luminos, domnul V se apropie, atunci, de tăcerea vioarei stătătoare în penumbra singurătăţii! şi uite-aşa, parcă fiecare ochi îşi smulge câte o lacrimă tocmai din rădăcinile luminii şi vrea să o arate cerului care foşneşte la geamurile bucătăriei şi-l roagă pe băiat să nu-i fie frică, să atingă soprana de lemn, s-o ia şi să-i alcătuiască acordul, să-i treacă şi să-i petreacă măcar o dată cu arcuşul pe corzile-i grele de linişte şi ne/răbdare!... Sigur că da! cu braţele-i tremurând ca într-un ritual, flăcăiandrul înalţă vioara până la orizontul privirii, încearcă să-i pună strunele de acord... şi chiar reuşeşte miraculosul/naturalul "mi, re, la, sol"... Apoi, câte puţin sau câte mult în fiecare zi, învaţă să armonizeze sunete cu acest lemn imemorial în mintea şi în sufletul aflătoare sub streaşina harului divin! şi, până în gerul lunii decembrie, băiatul este stăpânul vioarei, doamna vioară este stăpâna lui... şi amândoi des/cântă unul la celălalt, nu se mai pot despărţi... şi, cum catapeteasma lângă altar, băiatul şi vioara sunt alături mereu!... şi, de Anul Nou, a zis cu ea prima dată la o petrecere, a zis până i-au degerat deştele, dar nu a renunţat: "doamne, dă-mi gândul cel bun,/ alesului meu să i-l spun:/ dintr-o mie de doruri trimise pe jos,/ doar unul singur sa-ntors,/ o mie de iubiri ajunse-ntr-o vară,/ aşteaptă şi-acum, la uşă, afară!"... Atunci a luat flăcăul primii bani pentru talentul său aplaudat de săteni! atunci şi-a adus aminte câtă răbdare a avut acest lemn scump să caute şi să scoată din pământ atâta frumuseţe!... Apoi, într-o margine de noapte şi de vreme şi de timp, pe linia subţire dintre somn şi aşteptare, micul violonist îşi aude stăpâna: "eu sunt o imitaţie de Stradivarius! în anii '56-57, la mine cânta (prin biserici) dascălul Costică Păscaru, un evreu orb, care se pregătea să plece în Israel! sunetul meu bătea doi kilometri şi jumate! când m-a văzut şi m-a auzit, tatăl tău s-a îndrăgostit de lemnul şi de glasul meu! foarte impresionat, dascălul orb m-a dăruit tatălui tău!... şi uite-aşa am ajuns în mâinile tale, acum şi aici, să mergem şi să cântăm împreună, din poartă în poartă, din fereastră în fereastră, din ochi în ochi!... cum fiecare pasăre cântă din ou în ou, din pădure în pădure, din bucurie în bucurie şi din jale în jale, din viaţă în viaţă, din... hai, să nu mai cântăm despre moarte, da?!"...
Scrisoarea domnului V, care o iubeşte foarte mult pe doamna M (II) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
