Din urmă, cam de la cincizeci de ani distanţă/depărtare, zmeul îmi face semne disperate să-l aştept, mă strigă să merg mai încet, vrea să mă ajungă şi să meargă şi el în lumea în care mă duc fiindcă trebuie să încep Aşteptarea din ziarul de ieri. Cred că n-am văzut niciodată un zmeu aşa de grăbit şi de înspăimântat. Zadarnic se dă peste cap, că tot nu poate ieşi din starea de aproape om. Şi doar l-am avertizat să rămână ceea ce este din şi prin naştere! l-am avertizat că va fi să regrete!... Uite, eu m-am dat peste cap şi m-am făcut aproape zmeu! şi n-am de gând să renunţ! fiecare în lumea sa, nu? el în lumea mea, adică în altă lume, nu? eu în lumea lui, adică în altă lume, nu?... Uite, mai am puţin şi încep să ajung! deja se vede orizontul Aşteptării în vârful dealului unde toate casele sunt la marginea satului, unde trăiesc atâtea Ilene, atâţia Frumoşi, atâtea Cloanţe, atâtea Zgripţuroaice, atâtea sfinte Vineri, atâtea sfinte Duminici, atâtea fete de Babe, atâtea fete de Moşnegi, atâţia Prâslea, atâtea şi atâtea Mere de Aur, atâţia Ciobănaşi isteţi, atâţia Împăraţi şi Împărate, care mai de care mai Roşu, mai Verde, mai Negru, atâţia Spâni şi harapi Albi... atâta şi atâta Dumnezeire!... Uite, ajung şi eu imediat! că numai Zmeu le mai trebuie acestor Ne/muritori, nu?... Uite, chiar îi văd în mijlocul satului, adică în mijlocul marginii satului, cum se uită cu mâna streaşină spre zarea dealului de unde se aşteaptă să apar! deja le aud plânsurile cum se rostogolesc din Uitare în uitare, cum încep să fie plânsuri adevărate, cum încep să fie plânsuri de bucurie! deja mă podidesc lacrimile! deja îi văd cum mă aud, cum îmi aud primul plâns adevărat!... (că aşa zicea mama: învaţă să plângi într-adevăr, să trăieşti într-adevăr! întâi învaţă să mori şi abia apoi poţi să mori liniştit!)... Uite, chiar mi se face milă de aproape omul din urmă! dar n-am ce-i face! dacă nu a vrut să mă asculte, n-are decât să pătimească şi să-şi suporte halul în care a vrut să ajungă! nu pot să păcălesc atâta Poveste care mă aşteaptă şi lăcrămează şi-mi face semne din satul cu centrul pe margine şi cu atâta Cer la fiecare uşă!... Uite, doar oleacă mai am (şi) eu... şi sunt Zmeu adevărat! chiar simt Urâţenia cum mi se suie în suflet şi pe chip! şi ce bine! nu există zmeu frumos şi adevărat, nu? n-ar avea nici un farmec, nu?... Iată, din ce în ce mai zmeu, mă apropii de cealaltă Aşteptare!... Mă uit peste umăr: încet-încet şi din ce în ce mai om, zmeul începe să dispară din zare şi din gând!... Păcat!
Mai am puţin şi încep să ajung Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
