Vine lupul de la stână, vine acru şi încet...
e flămând, mânca-l-ar oaia... parcă-i ultimul poet
care nimereşte miercuri la iubire şi la stână
şi rămâne să-şi mănânce numai limba lui română!
Trece printr-un sat de oameni şi se-ntreabă: unde sunt?
măcar unul să-l primească şi să-i dea un os mărunt,
ori măcar firimitura de la prânz, ori de la cină,
ori un lucsuleţ din lampă după ce-a făcut lumină!
Case triste, ogrăzi goale, pomi cu păsări fără cânt,
măreţie sepulcrală în văzduh şi pe pământ:
satul ăsta parcă-i Nimeni din provincia Degeaba,
unde mişună Nimicul către ziua cea de mâine,
unde şade-nţepenirea şi îşi tot amână graba,
îşi tot cată frumuseţea într-o lacrimă de câine,
lacrimă nenumărată şi lăsată mărturie
după ce-a lătrat la Lună şi-a fugit să nu mai ştie!...
Trece lupul, trece vremea, trece săptămâna toată,
parcă-i miercuri fiecare zi din satul ăsta mut,
nu apare nici o mână salvatoare la fereastră,
nici un ochi măcar să vadă fiara cea mai căutată,
chiar aşa... chiar dacă este ultima de la-nceput,
prima de la terminare, de la nepăsarea noastră
care, iată, se întinde, se înalţă, se grăbeşte
să nu mai audă nimeni cum se moare româneşte!
