<<O lasă pe mama lângă teiul doldora de cântece cu pene şi porneşte spre mine. Nu ştiu dacă rochia fără capăt vrea să ajungă, în sfârşit, la mine. Nu ştiu dacă nu cumva vrea să plece şi trebuie să treacă prin mine, pe lângă mine. Oricum, încep să tremur, nu-mi pot stăpâni emoţiile apropierii, n-am nici o posibilitate, nici o şansă de apărare. Dar nici nu gândesc să mă apăr. Îl îmbrăţişez pe "fie ce-o fi", mă las în voia şi sub controlul absolut al Icoanei în plutire spre jurul meu imediat, spre jurul lipit de conturul şi de sufletul meu. Şi vine, şi vine, şi vine! Nu ştiu de ce nu mai ajunge. Nu ştiu de ce ajunge aşa greu. Că, de la tei până la gutui, adică de la mama până la mine, nu-i decât distanţă de s/clipire. Şi are şi mâinile întinse. Şi tot nu (mă) ajunge. Oare nu cumva şi eu merg deodată cu ea, dar mi se pare că stau? Nu, nu-i adevărat, nu merg. Mă uit foarte atent la mine şi văd că stau, sunt ţeapăn, înlemnit, înmărmurit. Dar, nu cumva şi ea stă, însă mie mi se pare că merge? Nu, nu-i adevărat, nu stă. Mă uit foarte atent la ea şi văd că merge, văd că mama rămâne din ce în ce mai în urmă, sub teiul din ce în ce mai în urmă, lângă tata, şi el rămas din ce în ce mai în urmă. Însă ea, din cauza rochiei fără capăt, mi se pare că nu mai ajunge... Sigur că da, nu? Sigur că da!... Şi, iată, aud dinspre lungirea şi prelungirea mâinilor sale: "Ai răbdare, am să ajung, nu fi îngrijorat, nu te mai uita în urma ta, uită-te numai în urma mea, adică înaintea ochilor tăi! ai răbdare! şi să nu-ţi treacă prin cap să pleci din faţa Sosirii! crezi, dacă pleci, că ajungi undeva, vreodată? n-ai cum scăpa de mine, de această Sosire, chiar dacă alergi, chiar dacă te rogi, chiar dacă invoci nu ştiu ce ajutor metafizic, divin! chiar nu vezi că eşti peste tot? chiar nu vezi că sunt peste tot? de ce nu-l asculţi pe învăţătorul tău, Ioanid Romanescu? doar ştii cât de frumos şi adevărat postula: "Când voi lăsa în urmă numai umbra,/ nu spre moarte mă voi îndrepta,/ ci în braţele mamei mele (...) / dacă există un Dumnezeu,/ nu poate fi decât femeie!"... Sigur că da, uite, mai are numai trei paşi, numai doi paşi, numai un pas...!>> Gata, nu mai citesc. Mă opresc pentru exerciţii de respirare. Şi pentru dulceaţă. Dar şi pentru vin. Mănânc dulceaţă de cireşe amare şi tac. Beau şi tac. Tace şi Prepeleac. După cum îl văd, tace misterios, tace mai bine decât mine. Şi zâmbeşte sincer, demn de mărturisirile din scrisoare. A naibii întâmplare: ce mult seamănă Măzăriche cu mine! însă prea-mi scoate rădăcini pătrate din sistemul nervos!
Scrisoarea lui Măzăriche Prepeleac despre plecarea ultimei sosiri (XII) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
