Am patru ani. Chiar astăzi. Chiar astăzi, la ora aceea (!), încep să am cinci ani. Nu-s printre cei "bănuiţi/acuzaţi" de sagacitate. Nu-s nici în urmă. Şi nu-s nici adepta mântuielii, superfluului, prolixului, lenei, circumstanţelor atenuante sau agravante. Sunt, adică, un copil prea repede dat cu capul de susul nivelului de trai, de susul unei copilării fabuloase. De aceea, cred, văd limpede pe unde merg. Şi merg pe jos. Numai pe jos. Pe jos şi încet. Urmează să merg şi pe cal, dar mai târziu, după cum cred că deja aţi citit în "Casa mea cu cer la uşă"...Aşadar, cum vedeţi şi auziţi, am patru ani. Ani, nu anişori. Şi (mă) gândesc la mama Măriuca. Mama mea naturală şi frumoasă. Şi a fraţilor mei. Şi a surorilor mele. Frumoasă şi vrednică. Mă gândesc la ea şi-mi fac mare grijă pentru zilele ei, pentru sănătatea ei. Că poate să ne hrănească şi să ne iubească pe toţi şi pe toate. Că poate rezista la toate cazurile şi necazurile vieţii. Că asta nu-i uşoară. Nu-i uşoară, da-i frumoasă. Frumoasă ca mama...Aşadar, iată, mi-i frică să nu i se întâmple ceva, să nu păţească vreo nenorocire. De pildă, să nu cadă în fântână. Iarna, mai ales, când omătu-i mare şi se face gheaţă în jurul fântânii. Mama Măriuca aduce apă tocmai de la trei fântâni. Cele din faţa casei lui Carp. Mama-i subţirică şi şubredă de atâta muncă pe coclauri. Şi poate luneca. Şi cum să nu mai văd picior şi suflet de mamă Măriucă prin ogradă? Cum să nu mai aud glas de mamă chemându-ne la masă, la toate cele bune şi frumoase? Cum să nu-i mai văd sufletul pus în fiecare unghi al grădinii şi al apropierii, al iertării şi al mângâierii?...Tare mi-i frică să nu pice mama Măriuca în fântâna din faţa lui Carp!...Uite-aşa mi-i frică la patru ani! Şi uite-aşa mi-i frică la cinci ani! Şi uite-aşa mi-i frică la şase ani! Mi-i frică până la paisprezece ani!...Iată, am paisprezece ani! Chiar astăzi. Şi chiar astăzi, la ora aceea (?), încep să am cincisprezece ani. Încep să plec de acasă, la şcoală. La altă şcoală. Mai departe de casa părintească, mult mai departe de sat, de copilărie...şi de mama Măriuca. Aproape toţi băieţii şi toate fetele pleacă să continue învăţătura, să aducă surâs şi mulţumire în sufletele şi în ochii celor părinţi. Şi parcă încep să uit de grija pe care i-am purtat-o mamei. Parcă nu mă mai obsedează nu ştiu ce gânduri negre. Parcă s-a coborât un fel de împăcare/siguranţă peste dealurile şi văile pe unde munceşte mama. Şi parcă nici cele trei fântâni din faţa lui Carp nu mă mai sperie cum m-au speriat în cei zece ani lângă mama Măriuca!...
Eu, mama Măriuca şi fântâna cu gura în jos (I) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
