Sunt în Olanda! În Amsterdam, mai exact! Într-un autobuz care circulă prin Amsterdam, şi mai exact! Curăţenie, domnule, nu glumă! Şi linişte! Care mai de care se întrece în păstrarea şi apărarea liniştii publice! Cum? Foarte simplu: nu urlă la telefon, nu vorbeşte tare cu prietenul/vecinul de fotoliu, nu clefăie gumă, nu râgâie, nu stă crăcănat, nu bâzâie, nu turuie, nu ţine cu tot dinadinsul să demonstreze că n-are nici un an de acasă! Şi, şi mai abitir, fiecare parcurge paginile unui ziar, ale unei cărţi! Fiecare se străduieşte să participe cu ceva la ordine şi curăţenie fizică şi morală! Şi, iar şi mai mult, nimeni nu stă la pândă în poziţia infractorului care abia aşteaptă să nu urce controlorul de bilete!... Sigur că da!... Uite, din staţia asta, cu un aer de năvălitor fără frontiere, se năpusteşte în autobuz, pe uşa din spate, un mozambican aproape para/simpatic, dacă nu... Dacă nu... ce?... (e mozambican... fiindcă aşa citesc pe şapca lui, cu cozoroc la spate)... Dacă nu s-ar fi apucat să zbiere la telefonul mobil, sfidând orice urmă de respect, zău că ar fi rămas interesant în amintirile mele cu inşi africani!... Iată-l, parcă nici la sfârşitul lumii nu ar fi grongănit aşa! Şi ţipă, şi se bâţâie, şi se bălăbăneşte, şi... de zici că sare din articulaţii!... Şi, iată, încet, ca şi cum ar studia o entitate extraterestră teleportată, toţi călătorii îşi înalţă ochii şi se întorc spre ră/săritul în clocot! Ăsta... nici vorbă de oprire! N-are nici o intersecţie cu "dreptul" şi cu "pretenţiile" olandezului la linişte şi respect!... Şi nici un călător, absolut nici un călător, nu renunţă la studiu! Simt cum privirile dumnealor se aud lovindu-se de zâmbetul colosal al mozambicanului accelerat! Simt cum privirile călătorilor nu-l iartă, nu-l lasă să-şi facă mendrele! Îl perforează, pur şi simplu! Ăstuia începe să i se şteargă, să i se stingă rânjetul ignorant! Şi chiar realizează că-i caraghios şi necivilizat! Şi chiar se opreşte din tunet! Şi chiar coboară la prima staţie!... Sigur că da!... (Îmi aduc aminte o scenă asemănătoare într-un autobuz din Galaţi: doi studenţi huruie despre cum s-au jucat ei pe calculator, despre cum toată noaptea au bătut şi au învins şi mai nu ştiu ce au făcut în preocupările lor virtuale... Cineva din autobuz, mai din spate, îi apelează şi îi întreabă frumos: sunteţi studenţi? de ce trăncăniţi în halul ăsta?... Amândoi, într-un glas digitalizat până la greaţă universală, răspund foarte sec şi gramatical şi în adevăr: nu, domnule, aţi greşit numărul! nu suntem studenţi! suntem nesimţiţi!)... Da? Sigur că da!
Un mozambican şi doi studenţi în autobuz Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
