Printre tomberoane cu gunoi şi printre gunoaie zvârlite la întâmplare, la douăzeci de metri spre vest de Biserica Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, un amărât al tranziţiei şi al grijii partidelor şi statului nostru face foc. Face foc să se încălzească. Are destul combustibil în jur. Indiferent la ce se mai petrece în preajma sa şi în alte prejme, acest nenorocit al sorţii şi al lăcomiei capitaliştilor contemporani ştie să facă foc. Iată-l, se uită direct în flacără. Îi lucesc ochii negri. Cred că-i Lucifer. În fiecare ochi, omul simte câte o flacără a deşertăciunii. Mă uit în ochii unei trecătoare ca într-o oglindă. În fiecare ochi am câte un amărât în ochii căruia simt văpaia deşertăciunii. Şi femeia începe să mă aibă în fiecare ochi cu para din ochii nenorocitului, intraţi definitiv pe retina mea. Femeia mă roagă să-i spun de unde am atâta deşertăciune în privire. Şi nu-i vine să creadă când i-l arăt pe condamnatul de lângă foc. Îmi şopteşte că şi ea l-a văzut lângă acelaşi fel de flăcări, printre alte tomberoane, cu ochii înflăcăraţi de lucie sărăcie. Şi că, totuşi, omul acesta are un fel de demnitate, dacă vorbeşti cu el. Mai ales că, iată, nu cere nimic, nu râde, nu plânge, nu-şi scoate privirile din dansul walpurgic al flăcărilor, nu-şi mută ochii la mine ori în altă parte. Iată-l, scormoneşte într-un morman de cartoane şi scoate o vioară. Da, o vioară. Cu strune, cu arcuş. Şi cutie. Eu şi femeia credem că începe să cânte. Nu mai clipim. Flăcările dansează. Oare nu cumva are de gând să ne cânte Dansul Focului? Oare nu cumva vrea să ne aducă aminte că Manuel de Falla ştie să trezească lumea din banalitate şi din cenuşă? Nu. Sigur, nu. Vrea altceva. Iată-l, cu gesturi de violonist, parcă, ia arcuşul şi-l pune pe foc. Acesta trosneşte şi arde. Şi se aude Balada lui Ciprian Porumbescu. Iată-l, ia vioara, se uită la ea pentru ultima oară... şi o pune pe foc. Vioara arde ca o lebădă în flăcări. Se aude Simfonia a V-a. Iată-l, ia cutia şi o aşează pe rug. Asta pocneşte surd şi definitoriu ca un marş funebru. Consternat, îl întreb de ce a pus aceste minuni pe foc. Omul, cu un calm olimpian, îmi dă o lacrimă, îmi spune că i-i frig şi că nu ştie să cânte la vioară. N-am ce să-i zic, n-am ce să-i fac. Plec. Îl las lângă Simfoniile în flăcări. Merg vreo cinci paşi. Amărâtul mă strigă şi mă întreabă dacă nu cumva ştiu ce fel de suflet şi ce fel de minte o fi având cel care a zvârlit vioara la gunoi. Bineînţeles, nu am cuvinte. Plec. Şi trec pe lângă un domn care zvârle nişte cărţi în tomberon.
Deşertăciunea şi demnitatea omului de la gunoi Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
