Pe strada Frunzei, faţă în faţă cu Apusul şi spate-n spate cu domnul Damian... (omul care a plătit o basculantă plină cu lemne şi un sac plin cu găini, dar a trecut un an şi mărfurile n-au mai ajuns în bătătură)... stă bojdeuca lui Petrache Neculai. Acesta-i un sapiens mecanic, electric, i/real, manual, elegant.. .un focar de smerenie şi tandreţe, un zăcământ de pace şi iubire, o comoară, un săritor când bate clopotul de viaţă şi de moarte... Şi, printre mii şi milioane de substantive proprii şi comune in/utile, are şi o căţea, pe care o cheamă (şi o fugăreşte) Fetiţa. Dacă omul Neculai se află în centru vârstei a treia, Fetiţa-i deja în leagănul senectuţii. Şi-i singura căţea din cartier, care nu latră şi nu se repede la scriitori, nu-i lacomă, nu umblă după vagabonzi. Din când în când, când stăpânul uită să-i dea mâncărică şi o scurmă foamea la lingurică, dă câte o raită pe la containere, unde are abonament. Că, de venit minim garantat, nici vorbă. Câinii nu şi-au câştigat acest drept. Numai leprele şi puturoşii şi cutrele îl au. Lătrătorilor, sărmanii, nu li se respectă nici măcar dreptul la celebra eutanasie. Nu?... Sigur că da!... Iată, suntem în iulie, anul abia trecut. Sunt pe scurta fundătură din aripa stângă a bojdeucii lui Petrache Neculai, zis Culiţă. Fundătura porneşte din Frunzei şi se loveşte violent de poarta lui nea Damian, cetăţeanul cu lemnele şi găinile de mai sus. Pe scurteica asta zac tot felul de fiare vechi, printre care şi Fetiţa, din când în când, când umbra de sub garduri e numai bună de păcălit vipia doamnei Cuptor. Stau cu sfântul Neculai la o una mică... (o apă, adică)... şi-mi povesteşte cum şi ce isprăvi a mai făcut prin bisericile urbei, la ce mort şi la ce moartă a mai bocit şi a mai des/cântat în primul semestru al anului curent... (am uitat să spun că mister Culiţă-i isonar notoriu prin parohiile gălăţene, fornăie de se zguduie cadavru-n sicriu şi se prăbuşeşte sfântul Ion (proaspăt vopsit) de pe tavan şi de pe pereţi)... Sigur că da!... Apa clocoteşte şi se hâţână-n instalaţiile noastre neobişnuite cu asemenea lichid. Ne propunem o bere mai încolo, la nea Gigi, să stingem apa din sistem. Mecanicul dă peste cap încă o apă mică. Fetiţa stă cu gura căscată la umbra destul de caldă a gradului şi răsuflă repede, sacadat, cu limba întinsă pe jos, rugându-se de ploaie şi de pace şi iubire. Sfântul Neculai îşi aminteşte ceva... şi mă roagă să-i recit "Nişte câini", poemă scrisă din respect pentru "Cântecul căţelei" lui Serghei Esenin. Dau pe gât câteva ape mici, mă uit la cerul senin şi încep!... Stai s-auzi!
Jeep(ul) şi căţeaua lui Petrache Neculai (I) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
