Vizibil nervos, dar şi curios, gealatul-şef al parohiei face jucărele serioase cu lumânarea aprinsă la ambele capete. În stânga şi în dreapta, în faţa lui (şi în faţa mea) măciuca de divorţ (de ceară) desenează arcuri şi cercuri şi dungi de foc, drepte şi zigzaguri de lumină. Şi, totuşi, arde foarte greu. Şi, totuşi, popa nu trece la asalt. Şi, totuşi, preoteasa nu strigă execuţia. Oare le place să mă chinuiască? Oare chiar merit osândă cu preludiu? Pedeapsă cu prefaţă? Oare cine o fi scris scenariul acestui număr de circ? Cocoana cu zulufi chicoteşte, se amuză grozav pe seama mea de supus ortodox, dar şi pe seama bărbatului/soţului său, care, iată, ar fi putut face foarte lesne o carieră de scamator, ar fi putut uimi lumea cu dexteritatea sa, cu talentu-i de prestidigitator. Şi mai abitir ca în strană, mai abitir decât cu slujbele şi cântările de viaţă şi de moarte, mai frumos şi mai degrabă văzut, aplaudat şi adulat decât în orice pericopă evanghelică. Mă mir că nu zice să sar ca un leu prin rotundul (fulgerător) de flăcări! Doamne, ce poate să însemne lumânarea de despărţire!...Brusc, popa termină numărul şi-mi porunceşte să-i zic ceva despre iertare. Nu-mi convine, fiindcă risc să pierd, să ratez purificarea. Dar nu pot să nu-l servesc pe dibaciul scamator. Cu ochii pe popă, însă cu sufletul şi mintea la femeia/nevasta sa, îmi aduc-aminte cele mai tulburătoare cuvinte de iertare şi le vorbesc ditirambic, apoteotic: "pe fiecare frunză scrie toamnă/ cu galben în caligrafii de vânt/ mă iartă-mă şi bună seara doamnă/ mi-i frig mi-i dor şi parcă nu mai sunt.// şi se anunţă brumă şi se mai/ anunţă un turnir de crizanteme/ aşteaptă lănci şi mai aşteaptă cai/ şi eu heraldul gloriei supreme.// în toamna asta nu mai plec de-acasă/ nici o plecare nu mai are preţ/ rămân să-ţi mângâi umbra de mireasă/ şi să-ţi păzesc iubirea de îngheţ.// şi parcă nu mai sunt de-atâta brumă/ tăcerea ta la flacără condamnă/ pe fiecare frunză scrie du-mă/ mă iartă-mă şi bună seara doamnă"//...Năucit, popa aşează lumânarea în plan orizontal, se repede la preoteasă şi o saltă-n braţele-i vânjoase, universale. Eu stau stupefiat. Mă uit la mine să văd dacă-s tot. Clopotul dârdâie parcă atins de-o limbă nevăzută. Se aude plânsul. Lacrimi de preoteasă caldă şi de preot fierbinte. Sar scântei din lumânare. Sar scântei din sufletul meu halucinat. Cei doi înlănţuiţi dezlănţuiţi din canoanele celei pudibonderii inutile desenează cruci de aer spre mine...şi-mi spun că nu-i gata ritualul purificării, că trebuie să chemăm toţi enoriaşii la eveniment! Şi-i cheamă!
O bătaie soră cu Moartea (VII) Scris de Ion Zimbru
