Sigur că da, n-am nimic împotrivă, n-am nimic de ascuns! N-au decât să vină toţi enoriaşii la eveniment! Să-i cheme! Dar cum să-i cheme? Oare va să bată clopotul? Oare va să bată toaca? Preotul se desprinde frumos de trupul magnetic al preotesei, o lasă baltă şi vraişte şi intră în biserică. Îl aud cotrobăind prin pod. Îl aud fluierând. În prea scurta ori în prea lunga dumneavoastră viaţă, aţi auzit (vreodată) popă fluierând în biserică? N-aţi auzit? Să ştiţi că fluieră foarte corect, foarte convingător! Fluieră mai bine decât cântă! Şi nu numai că fluieră, dar şi vorbeşte! Cam aşa se aude din pod: „Iar mâna mea-i din ce în ce mai rară/ în părul tău din ce în ce mai lung./ Poate aştepţi sau pleci în altă gară,/ unde nu pot cu mine să ajung.// Nişte oglinzi abandonate-n ciuturi/ îmi spun că sunt, că ai trecut şi speri/ să se răstoarne trenul meu cu fluturi/ şi să mă lase-n gara Nicăieri.// Se zdrenţuieşte umbra mea amară./ Nu mai fugi, superbolă amantă!/ Îmbă-trânesc luminile în gară/ şi iar încep scrisorile să ardă!”//…După câteva minute, cam cât ai mânca o prescură ş-ai bea o ulcea cu vin, popa răsare c-o lumânare de cununie, stinsă, nou-nouţă. Trece pe lângă mine, surâde mefistofelic. Trece pe lângă preoteasă, surâde luciferic. Se suie în turnul clopotniţei, scuipă-n palme, începe să bată clopotul cu lumânarea. Îl bate cu forţă ieşită din comun. Cu forţă divină îl bate. Îi dă o bătaie straşnică, soră cu Moartea. Se aude până-n parohia cealaltă. Credincioşii încep să se adune: unu câte unu, doi câte doi, trei câte trei, mulţi câte mulţi, toţi câte toţi. Preotului i se par puţini. Se dă jos, intră-n biserică, fluieră, cercetează şi se aude rostind versuri din Eminescu: „Şi te-ai dus, dulce minune,/ şi-a murit iubirea noastră…/ Floare-albastră, floare-albastră,/ totuşi, este trist în lume”!//…Şi iese cu două lumânări de cununie, stinse, nou-nouţe. Şi zâmbeşte la mine. Şi zâmbeşte la preoteasă. Se apropie de scândura toacă. Esenţă tare. Şi-ncepe s-o bată cu lumânările. Doamne, câtă ceară-i peste tot! Numai ceară! Cât vezi cu ochii, numai ceară! Toţi stau de ceară, toţi sunt parcă-n muzeul doamnei Tussauds! Ceara asta ajunge pentru toate înjurăturile din parohie cu ceară! Şi chiar se aude glasul preotului printre lovituri: „Tu-i ceara mamei ei de suspiciune şi de gelozie şi de urâţenie şi de încăpăţânare! Tu-i ceara mamei ei de habotnicie şi de eternitate şi de prostie omenească! Tare-i frumoasă „ordinea cuvintelor” tocmai de atunci, de când „la Început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul…!”…
