De fapt, el nu s-a culcat niciodată devreme

Evaluaţi acest articol
(3 voturi)

Bătrânul Gheorghe nu mai zice nimic. Mişcarea invizibilă a ogrăzii (ce sumă infinită de locuri fixe!) parcă nu-l mai interesează, parcă nu-i mai cotropeşte monastirile albastre ale ochilor săi (două Voroneţe trimise pe pământ să zămislească şi să sfinţească oleacă de pământ şi foarte multă şi fără de oprire poezie moldavă!). Bătrânul Gheorghe tace. Vorbelor sale parcă li-i frig, parcă vor să rămână mai multă vreme la căldură, acolo, în sufletul lui demn şi încărcat de iubire. Parcă i-i frică să nu i le fure vreo cineva, parcă vrea să le păstreze cu mare atenţie şi cu mare grijă, să le aibă cât mai mult timp încolo. Şi, dacă zice câte-o vorbă, acolo, zice foarte încet, nu cumva să strice mana şi triumful binecuvântat al ploii şi al omătului din grădină, nu cumva să se apuce de plâns păsările pe sârmă şi prin cuibare, caii şi boii, amintirile lui şi ale noastre. După ce tace aşa, de aici până acolo, de la lumină până la întuneric, bătrânul Gheorghe se culcă târziu. De fapt, el nu s-a culcat niciodată devreme. De fapt, el nu s-a trezit niciodată târziu. Şi, mereu, din ce în ce mai mereu, bătrânul Gheorghe mai termină o carte, mai începe o carte, mai lungeşte monastirile spre poartă, pe drum, spre vale şi spre deal şi spre zare, le lungeşte şi le roagă să ne cheme acasă. Când îi sărut mâinile mirosind a pelin şi a muncă şi a pâine, bătrânul Gheorghe le întinde puţin, le întinde să mă apropie de el. Fiindcă, aproape toată viaţa, am fost departe: el... tocmai încolo; şi noi... tocmai încoace... ca şi cum în/depărtarea ar fi o lege fără de care nu se poate trăi, fără de care nu se poate muri.

Odată, bătrânul Gheorghe, tatăl copiilor mamei, n-a mai tăcut aşa des. A pus monastirile perpendicular pe sfiala ochilor mei şi a zis treisprezece cuvinte pe care nu pot să le uit vreodată: "fii Dumnezeu numai la tine în ogradă! lasă ploaia şi zăpada în pace!"... Altădată, într-o iarnă fără cusur, când mama n-a vrut să se mai întoarcă de unde a plecat să-şi hodinească aşteptarea până la alt început, bătrânul Gheorghe stă sfinx pe prispă, sub clătinarea galbenă a gutuilor, se ridică încet, îşi ia băţul de sprijin şi, la fel de încet, din ce în ce mai încet, merge la poartă, sub căderea galbenă a frunzelor de tei, se uită printre lacrimi, înspre locul acela, al tuturor, şi îşi spune aşa, doar pentru auzul şi sufletul său: "cred că vine!... cred că nu mai vine!... cred că vine!... cred că nu mai vine!"... Aşa a gândit şi aşa a zis până în ultima clipă! aşa a spus foarte mult, cu vorbe foarte puţine!

Citit 507 ori Ultima modificare Miercuri, 24 Iunie 2015 16:28

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.