Chiar am uitat de când nu am mai primit o scrisoare alcătuită cu peniţa şi cu cea mai caldă cerneală din necunoscut. O scrisoare pură şi simplă. Cu litere frumos articulate, ca-n documente de cancelarie, ca-n urice domneşti. Întocmită de-un orfevru, parcă. O scrisoare scurtă şi cuprinzătoare. Convingătoare, mai ales. Am primit-o ieri, la biserică. Mi-a adus-o cea mai vrednică şi frumoasă poştăriţă din cel mai năzdrăvan Cartier gălăţean. Paranteză: pentru cine nu ştie, „năzdrăvan” vine de la „ne/zdravăn”... şi la trup şi la minte. Nu?... Aşadar, femeia cu ditamai geanta, în care cară cele mai diverse acte de sărăcie şi spaimă, îmi întinde plicul însoţit de cel mai râvnit surâs profesionist/profesional. Plicul nu are adresă nici de expediere, nici de destinaţie. Mă simt contrariat şi oleacă sfeclit. Dar sper să nu fie plicul gol, să nu-mi fie jucat vrun renghi. Nea Emil Batog, comandant adjunct al bisericii şi pârcălab de Cartier, mă vede şi mă întreabă ce-am păţit, de ce-s aşa abătut. Înţelege din priviri şi-mi spune să fiu liniştit, că scrisoarea nu-i de rău. Chiar îmi hrăneşte nădejdea că „aiastă trimitere/ajungere” e o alcătuire şi o pildă exemplară despre cum trebuie să (nu) fie în lumea celor care... cuvântă şi (nu) fac umbră pământului în zadar. Bineînţeles, îmi tremură falangele dar şi sufletul. Deschid plicul, despătur coala... şi văd scrisul Mamei! Mă crucesc! Şi verde mă fac la suprafaţă! Cum să nu rămân perplex... când ştiu că Mama are mai mult de unsprezece ani de când a plecat dincolo de vreme şi de timp?... Şi citesc! Şi mă luminez... cu blândeţea şi tristeţea flăcării de lumânare! Şi constat că nea Emil are dreptate! Şi-i mulţumesc Mamei pentru aiastă minunăţie! Iat-o!
„Şapte văi ş-o vale-adâncă, şapte dealuri ş-un deal mic/ m-am sfădit frumos cu viaţa... şi m-am ales cu nimic!/ La toţi greierii din luncă, la salcâmii de pe câmp/ le-am dat lacrimi, să nu iasă cântecul şi lemnul strâmb!/ Şi am netezit obrazul cestui nesimţit pământ!/ Şi am dat apă la moara celui rău şi celui blând!/ Mai uşoară greutate le-am pus cailor pe şei!/ Lunii, să nu-i fie rece, i-am durat cuibar în tei!/ Şi la boi le-am pus povară mititică pân-aici,/ că ştiu vorbă de la mama: greu la deal cu boii mici!/ Câinilor, să nu mă latre, când mă-ntorc de la prăşit,/ le-am dat oase azvârlite şi prescură de la schit!/ Ştii tu care schit, Ioane! Hai acasă doar un ceas,/ că (din schitul amintirii) numai clopotu-i rămas! Ş-a bătut şi va să bată lămurit şi vechi şi sfânt/ când se va deschide gura cestui nesimţit pământ!”... Sigur că da!... Nu?
