Îmi plac reproşurile argumentate. Sunt cum nişte învăţături. Cum nişte pilde. Şi nu dezavuez niciodată şi nici într-un fel spusele celui care mă face măgar când sunt măgar şi zimbru când sunt zimbru, nu invers. Însă, dacă-s vultur şi cineva mă face sticlete, ori invers, n-am decât să mă consider calomniat şi să procedez ca atare, arareori, sau să mă amuz copios, adeseori. Nu-i bine aşa?... Sigur că da! Şi, ca să nu mai conjug mult timpul pierdut, rezum: printr-o epistolă electronică trimisă Redacţiei, o madamă aflată pe nu ştiu care capră municipală şi în nu ştiu care structură administrativă efemeră, mă ia la măciuci contemporane, agramate şi fără diacritice, caracteristice stilului cosmopolit şi jemanfişismului unor mari „artişti” submediocri şi scăldaţi în gel până la greaţă. Iastă madamă... (nu-i dau numele şi prenumele, deoarece vreau să-i protejez entuziasmul)... se simte foarte tare lezată pentru că, pur şi simplu, am scris despre câini. În mintea-i clocotită de dragoste pentru ieste animale nevinovate, protectoarea revoltată zice şi scrie că mi-am „vândut sufletul pentru un pumn de arginţi” şi că n-o să mai citească niciodată rubrica mea din colţul cu metafore, mistere şi frumuseţe/estetică fără contra/punct. Desigur, iastă femeie prăpădită după câini are dreptul la opinie şi nu i-l contest. Doar vreau să-i spun că articolul cu pricina face referiri aproape clare la stăpânii câinilor, însă stimabila n-a priceput. De fapt era să uit, am scris pentru cei care ştiu să citească. Faptul că va închide ochii în faţa rubricii mele, după cum jură, mă lasă „nemuritor şi rece”... aşa, ca să mă sprijin de-un stih şi de-un adevăr Eminescian, mai ales aici, în Noul Galaţi, „oraş în care mor chiar şi nemuritorii”, cum se vede, se aude şi se ştie în ultimii cel puţin douăzeci de ani. Nu?... Sigur că da!... Gata cu madama şucărită!... Chivernisesc timpul prezent şi mă leg de... trecut! De trecutul bunicului meu! Nea Costică din Valea Tâmpei, mare iubitor de bunici, îmi reproşează (corect) că nu sunt în stare să scriu nici despre tatăl tatei, nici despre tatăl mamei! Iată: „Bunicul meu cânta la frunză şi o dădea (frumos) la cai!/ Apoi, ce fel de cavalcadă se auzea pe dealuri: hai!/ Fuma ţigări, fără oprire (mahorcă sănătoasă)... Blând,/ se răţoia la cai, pe vale, dar nu-i bătea din când în când!/ Umbla regeşte prin ogradă, atent la Marele Nimic!/ ’Tu-i mama ei de bătătură! - zicea... şi rămânea bunic./ Câte o dată, fără milă, trăgea cu puşca. Eu, stingher,/ plângeam pe prispă, către păsări, plângeam că trage în mister!/... Ce mai senin venea bunicul... şi mă ştergea de lacrimi cu/ atâtea pene colorate... şi mă-nvăţa: trage şi tu!/ Caii prufneau la frunza care cade cântând, cade mereu...!/ Mormântul lui bate la uşă!... Acesta e bunicul meu!”... Nu?... Ce zici, nene Costică?
Doamna de pe capră şi bunicul de pe cal Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
