Înainte de mult aşteptata noastră întâlnire, te anunţ şi te avertizez că nu iubesc nici o Patrie! şi că nici o frică nu mă încearcă din cauza ei, pentru ea, deoarece exact în Curbură de Carpaţi o doare de inima mea şi de inima ta! că astă limbă (morfologia şi sintaxa) în care gândesc, şi în care citesc, şi în care scriu, şi în care dorm, şi în care mor fără oprire... mi-a dăruit-o Dumnezeu şi Mama, iar nu Patria! desigur, şi eu am fost născut într-un loc, într-o căruţă, într-o casă, într-o doară, într-o bucurie, într-o iubire... iar nu Patria m-a lăsat să merg pe pământ! mama îmi cânta legănarea cu voce de monastire... şi era frumoasă ca focul cel aprins de tata! nu mă bătea la cap cu Patria! (îmi) cânta cu vorbe puţine! şi aşa mă învăţa să mă ţin de cuvânt! nesimţirea funcţiona perfect... până când pasărea-liră mi-a spus că sunt defect... până când poetul Ioanid Romanescu mi-a şoptit la urechea dinspre Metaforă: „caută scandal cu lumânarea! nici un patriot nu se ţine de cuvinte! toţi sunt, în fapt, patriotarzi! toţi se maimuţăresc şi se culcă pe morminte!”... nu-mi iubesc Patria, dar nici n-o blestem! dacă i se face frică de mine, o invit la convorbiri literare şi la „o dungă de rachiu”, cum zice poetul Lucian Vasiliu, s-o văd ce este în stare când/dacă poetul Cezar Ivănescu n-a putut să-l omoare pe poetul Nichita Stănescu, şi au rămas vii, şi am rămas viu, şi la locul lor au rămas numele Tatălui, numele Fiului, numele sfântului Duh!
Înainte de mult aşteptata noastră întâlnire, mă întreb şi mă mir... şi ar trebui şi tu să te întrebi şi să te aşezi pe linia de mirare: „oare ce se-ntâmplă, doamnă, dacă nu mai ştiu ce-nseamnă strigătul de cucuvaie, carnea mirosind a ploaie, liniştea lângă fântâne, părul mirosind a grâne, rătăcirea dintre şoapte, glezna mirosind a noapte, florile printre nuiele, cântecul de minunele, ochii aruncaţi pe vale, după mânurile tale, zâmbetul rămas în luncă, seara, când e umbra lungă şi se şterge şi dispare dincolo de somnul care e un fel de moarte bună, scăzătoare când adună (?!) nu mai ştiu ce-nseamnă cine are mâinile puţine, şi puţine, şi bătrâne, blânde ca două fântâne, mâinile ce-mi legănară somnul pentru prima oară, mâinile ce-mi arătară cărţile pe policioară, unde vorba lungă taie carnea mirosind a ploaie (?!)... Mai e multă până la toamnă (!)... Oare ce se-ntâmplă, doamnă (?)...!
Înainte de mult aşteptata noastră întâlnire, vreau să te anunţ şi să te avertizez: „ca nişte păsări ilegale/ ne ducem cuibul în spinare/ trăim în timpul morţii tale/ sau poate numai ni se pare./ plecare ta n-a fost plecare/ a fost aducere-aminte/ că suntem îngeri... fiecare/ murdar de flăcări şi cuvinte!”... Nu?
