Un monolog de lup şi o lacrimă în silabe

Evaluaţi acest articol
(4 voturi)

Ieri, la marginea bisericii, la marginea luminii şi la marginea ultimul gând, când marele Nimic huruie şi scârţâie din toate încheieturile Neantului... când marele Tot se ascunde-n sine şi tace chitic... şi când Marele preot al meu propovăduieşte cântând iertarea şi dumnezeirea, iată ce se petrece:

Vine un lup la mine şi mă-ntreabă cu ochii blânzi: poete, ce mai faci?/ pădurea nu mai are animale, nici păsări, nici gângănii, nici copaci!/ stai liniştit, nu da, nu-ţi fie teamă că te mănânc, chiar dacă sunt flămând!/ am fost o biată fugă pân-la stână, dar am găsit doar un cioban plângând!/ când vezi atâţia câini muriţi de foame, şi oi sub talpa râpilor adânci,/ spune şi tu, poete, ce iertare mai poţi nădăjdui, dacă mănânci?!

Mai zice fiara: zilele trecute, nişte umani, mi-au tras direct în pui/ şi în lupoaică, poate ştii, poete, ce greu e să fii lupul nimănui!/ eu am scăpat, că nu eram acolo, plecasem după hrana celor mici.../ m-am întâlnit cu moartea căprioarei şi cu ciobanul trist pân-la opinci!.../ când m-am întors sleit de ostenire, erau la vremea somnului uşor.../ cu ochii mari, deschişi până la lună, încremeniţi la ţâţa mamei lor!.../ acum, n-am încotro! singurătatea mă cheamă lângă tine! vreau s-o rup!/ s-o rupi şi tu! s-o împărţim frăţeşte!... că doar poetu-i singur ca un lup!

Ieri, după monologul cestui lup fără lupoaică şi fără pui, exact la sfârşitul  lui Tot şi al lui Nimic, exact când nu se mai ştie dacă acest capăt este celălalt, iar celălalt este acest, iată ce-mi tulbură, dar îmi şi linişteşte, sufletul necunoscut:

Bătrână, scundă, cu bocancii mari, cu ochii (capodopere de artă)/ se duce mama singură la poartă,/ poate apare vrunul din hoinari!.../ silabiseşte numele la toţi.../ dar nu aude nimeni... doar sătenii/ care se duc sau vin de la vecernii/ şi vorovesc de grâu, de cai, de roţi!.../ se vede: bună seara! ce mai faci?/ cu sănătatea cum o duci, femeie?/ unde-s copiii, n-au venit să deie/ o lacrimă la pâine şi la maci?!/ mama răspunde-ncet, frumos şi rar!.../ aşa vorbeşte mama-ntotdeauna:/ e bine, oameni buni, răsare luna/ şi-mi ţine de urât şi de zadar!.../ apoi, pe umăr cu unelte lungi,/ răsare tata ostenit de zare,/ întreabă de hoinari, tace şi are,/ un fel de plâns de-acum până atunci!.../ şi intră în ogradă, împreună.../ şi au bocancii mari până în casă…/ şi au în ochi singurătate deasă.../ şi lună, dumnezeule, şi lună!...        

Citit 1357 ori Ultima modificare Vineri, 31 Iulie 2015 15:54

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.