Sigur că da!... Noaptea stă cu capul pe genunchi, ca o eternă Aşteptare! Chiar şi Aşteptarea stă cu capul pe genunchi! Fiindcă trebuie să se întâmple ceva? Oare ce trebuie să se întâmple?... Dinspre miazănoaptea Moldovei de miazăzi, cam de la câteva mii de păsări-liră, ca distanţă, şi câteva mii de tei, ca depărtare, începe să se audă murmur de mire moldav! de mire trist şi singur! de mire mirat tocmai până dincolo de viaţă şi de moarte! de mire al pădurilor! de mire al izvoarelor! al iubirii de ţară şi de mireasă! mire al întâmplării! al bucoavnei! al morfologiei şi al sintaxei! al literei române, care ne-a cărat până acuma şi până aicea! şi care ne-a păzit şi ne-a păstrat identitatea!... Astfel începe să se audă: „Ce afli-n lume? mii de generaţii;/ popoare mândre sau obscure naţii/ de mult pieriră şi pe-a lor cenuşă/ trăieşte cine? ei! înmormântaţii!/ Moartea şi viaţa? foaie-n două feţe:/ căci moartea e izvorul de vieţe,/ iar viaţa este râul ce se-nfundă/ în regiunea nepătrunsei ceţe!/ femeia goală, cufundată-n perne,/ frumseţea ei privirilor aşterne;/ nu crede tu că moare vre odată,/ căci e ca umbra unei vieţi eterne!/ iubirea ta-i viaţă - a ei iubire/ e viaţă iar şi iar de omenire!/ voinţa ei ş-a ta de se-mpreună,/ atunci e suflet în întreaga fire!”... Unii aplaudă! Alţii lăcrămează! Nimeni nu se aştepta să-l audă pe Mihai, pe cel care „nu credea să-nveţe a muri vrodată”, pe cel căruia i se aude glasul din nou: „Eu nu cred nici în Iehova,/ nici în Budha-Sakya-Muni,/ nici în viaţă, nici în moarte,/ nici în stingere, ca unii!/...Nu mă încântaţi nici cu clasici,/ nici cu stil curat şi antic,/ toate-mi sunt de o potrivă.../ eu rămân ce-am fost: romantic!”... Sigur că da! Nu?...
Muma Codrului ne mărturiseşte că i-a ocrotit paşii lui Mihai Eminovici când „fiind băiet, păduri cutreiera”, că i-a şters lacrimile şi durerea când a murit Florica... ”floare.albastră, floare-albastră!.../ totuşi este trist în lume”... şi ne face semn să fim foarte atenţi!... Dinspre aceeaşi miazănoapte a Moldovei de miazăzi şi cam de la aceeaşi distanţă/depărtare, începem să auzim glas eterat, de miră singură şi fără ne/noroc: „Şi pulbere, ţărână de tine se alege,/ căci asta e a lumii nestrămutată lege,/ nimicul te aduce, nimicul te reia,/ nimic din tine-n urmă nu va mai rămânea!”... Da? Sigur că da! Nu?... Nu se putea pentru ca să se întâmple alt fel! Nu se putea să nu se audă şi Veronica... Femeia care mărturisea senin şi zguduitor: „prefer să fiu metresa lui Eminescu decât nevasta unui prinţ”!... Noi n-avem decât să aprobăm pozitiv, cum ar zice Caragiale!... Nu?
