Aşa, ca dintr-un somn frate cu moartea, mă şterg la ochi... şi nu-mi vine să cred ce nu mai... văd! În afară de Muma Pădurii şi de Tudor Tonitza nu zăresc nimic! Şi doar n-am dormit, ca să-mi justific ipoteza că a fost un vis! Atunci, unde sunt ceilalţi? Unde au dispărut? De ce s-au ascuns? E o farsă? A fost adevărat? Oare cine se joacă dea-a realul/abstractul, de-a fuga din sferă, de-a fuga din cub? Nu cumva sunt cel ce nu-s? Nu cumva nu-s cel ce sunt? Oare cine se ţine de şotii în Silvana asta misterioasă? Unde-i Silvan? Şi, culmea nedumeririi, Maica Pădurii zice că a fost într-adevăr tot ce am spus şi am trăit şi am auzit şi am văzut! Nici lui Tudor nu-i vine să creadă că a trecut prin ce-a trecut! Stăpâna Codrului din ce în ce mai mic şi mai rar, cu fiare şi păsări din ce în ce mai puţine şi mai rare, scoate Cartea lui David şi citeşte Psalmul 51, Versetele 8, 9, 12 şi 13: „Fă-mă să aud veselie şi bucurie şi oasele pe care le-ai zdrobit tu se vor bucura! Întoarce-ţi privirea de la păcatele mele, şterge toate nelegiuirile mele! Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii tale, şi sprijină-mă cu un duh de bunăvoinţă! Atunci îi voi învăţa căile tale pe cei ce le calcă, şi păcătoşii se vor întoarce la tine!”... Zic: Sigur că da! Şi Tonitza zice: Sigur că da!... Dinspre sudul Zimbrului de nord, unde-i Cimitirul şi Duhul şi Văzduhul Mamei, aud glasnice murmurate, ca şi cum ar vorbi un Vis, ca şi cum „astăzi, în mijlocul nopţii de toamnă, am visat un salcâm înflorit!” Ca şi cum „astăzi, în mijlocul nopţii de iarnă, am visat un tei împăsărit!” Ca şi cum „astăzi, în mijlocul nopţii de primăvară, am visat crizanteme în floare!” Şi ca şi cum „astăzi, în mijlocul nopţii de vară, am visat o femeie de zăpadă!”... Şi „ieri, în mijlocul zilei de toamnă, am visat că dorm lângă o fântână! ieri, în mijlocul zilei de iarnă, am visat că se trezeşte limba română!... ieri, în mijlocul zilei de primăvară, am visat un tren încărcat cu haine de mire!... ieri, în mijlocul zilei de vară, am crezut că visez o mireasă în gară!”... Timp de o secundă lungă, lungă... foarte lungă... nici o glasnică nu se mai aude dinspre Cimitir!... Apoi, la un semn am Mumei, auzim din inima Zimbrului de nord: „Doamne, nimic nu ştiu să zic pe înălţimea salcâmului, pe înălţimea teiului, pe înălţimea crizantemelor, pe înălţimea femeii din Vis! nimic nu ştiu despre fântână, despre mireasă şi despre mire! nimic nu ştiu despre limba română!... Astăzi şi Ieri: ce toamnă, ce iarnă, ce primăvară şi vară de Vis!... Doamne, dacă mai eşti, auzi ce tare şi ce frumos mă latră un câine?!”... Sigur că da!... Nu?
Două zile de umblare pe urmele paşilor pierduţi (XIII) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
