Da... mă latră un câine! Şi pe Tonitza-l scheaună! Pe Maica n-o latră! Ne spune că-l cunoaşte! Ne spune că se numeşte căţelul pământului! Şi-i de dinaintea lui Dumnezeu în această împărăţie! Şi în alte împărăţii! Da... căţelul pământului se aude! Tăcem! Îl ascultăm! Parcă latră anume! Parcă lătratu-i cu vorbe clare! Cu articulaţii limpezi! Mi se zburlesc pletele! Pentru că-n glasul câinelui disting o minune a liricii universale, a mentorului meu, poetul ieşean Ioanid Romanescu: „al dracului am fost, cu patimă în toate/ - viaţa mea a curs întâmplătoare - atâtea drumuri am avut în faţă,/ dar am ales mereu câte-o cărare!// n-am ascultat de nimeni, niciodată,/ n-am calculat nimic - şi nu e bine - / ce pacoste de om voi fi fiind? şi încă/ nu-mi vine în pământ să intru de ruşine!// am buimăcit cuvintele, de-a hoarţa/ le văd cum singure îşi taie/ o cale - parcă sunt beţivi întârziaţi/ ce-şi vor lua femeia la bătaie!// iubirea am pierdut-o, azi câte o străină/ îmi pare mai frumoasă decât un câmp cu flori/ - şi nu sunt fericit, însă îmi spun în gând:/ trăiască poezia şi marii visători!// lacom eram cândva de a avea în preajmă/ prieteni de oriunde - aveam ce să le spun/ - adesea la petreceri trompeta mea de aur/ ca o femeie goală se clătina prin fum!// oglinzile prin holuri mă-ntâmpinau mai strâmbe,/ copii mă porecleau în gura mare/ - astfel treceam nepăsător, aiurea/ spre steaua mea bizar strălucitoare!// azi mă feresc din calea celor dragi/ - nervoase, în răspăr mi-s replicile toate,/ mersul mi-a devenit ca al felinelor/ ce se retrag să moară singure, departe!// am încercat suprema renunţare,/ dar moartea e perfidă şi nu din vis ne fură/ - mai bine, deci, să ard până la capăt/ decât să port cenuşa cuvintelor pe gură!// al dracului am fost, cu patimă în toate,/ greşind fundamental de-atâtea ori/ - şi totuşi printre fericiţi mă număr/ - trăiască poezia şi marii visători!”... Surprinzător şi frumos, Muma Pădurii recită ultima strofă deodată cu ţâncul/căţelul pământului! Şi-mi aduce aminte că ştie când mă duceam de două ori pe lună la Iaşi, să-l caut şi să-l sâcâi la suflet şi la minte pe mentor, la sediul revistei „Convorbiri literare”, pe strada Vasile Alecsandri, numărul 8! Şi-mi spune că ştie cum scriam numai în pleonasme, şi numai în cacofonii, şi numai în dezacorduri gramaticale! Şi cum poetul, odihnească-se în pace, mă făcea rumeguş, mă punea în sac şi mă fugărea la Galaţi, cu trenul mărfar!... Doamne, câte mai ştie Maica!... De peste tot, auzim vocea lui Octavian Paler, lui Ştefan Augustin-Doinaş, lui Mihai Ursachi! Dar şi a Otiliei Cazimir, şi a lui Rimbaud!... Aveţi puţintică răbdare!... Mulţumesc, nene Ion din Haimanale!... Stai să vezi!
Două zile de umblare pe urmele paşilor pierduţi (XIV) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
