Şi nici în ruptul capului nu-mi amintesc de ce naiba n-am scris niciodată despre lacrămi. Adicătelea, ticălosul de mine, am manuscris aşa de mult despre Mamă şi despre Maria şi despre Deşertăciune, încât mi se pare o crimă să nu desenez măcar un cuvânt despre lacrămă, lăcrămare, lăcrămaţie, lacrimatoriu. Şi iată-mă pus în situaţia să scriu despre-un plâns, despre-un anume plâns. Din acela real şi cutremurător, nu fals şi urlat. Nici nu ştiu cum să încep. Şi nici măcar nu înţeleg dacă nu cumva-i mai bine să nu scriu. Însă, în numele întâmplării, hotărăsc să desenez niscaiva litere, chiar dacă va fi să fiu făcut praftură, sau va fi să fiu uns pentru totdeauna în jilţul Singurătăţii, sau va fi să fiu caricaturizat la gazeta de perete a Spaţiului Mioritic, dezvelită ieri, pe marginea drumului care duce către Cimitir, sau, mă rog, vine de la Cimitir!...Deoarece ieri, pe la ora când umbra-i perpendiculară pe steaua polară, am întârziat mai mult de-o privire şi mai mult de-o uitare pe chipul unui mort...scăldat în lacrămi.
Despre lacrămi nu am scris niciodată. Doar le-am folosit la scris şi la citit, ca pe unelte. Doar le-am cerut ajutorul când vorbeam cu o fată, dar ea nu mă lăsa cu ochii pe picioarele-i zvelte!
Nu plânge, nu mai plânge cu lacrămile pe faţă! - zicea şi mă ducea delicat, cu vorba, până în casă, tocmai în odaia unde ea plângea toată noaptea, singură şi ne/mireasă, şi foarte-foarte frumoasă!
Dumnezeule, fata aceasta nu are icoane cu sfinţi! Uite, nu are Iiisus Hristos, nu are Maica Domnului! Nicăieri nu se vede nici o diplomă în rame, atârnată, aşa, să fi luat ochii mirelui ascuns în sicriul de ieri!
Ea stă mai lungă decât gândul meu până la ea. Stă şi mă iubeşte indescriptibil, aşa, definitiv. Şi plânge torenţial. Poartă rochie neagră. Şi tace. Şi-mi aminteşte părerile lui Napoleon despre incursiunile lui Hannibal!
Nu mai plânge! Nu mai plânge! - îi zic încet...şi o rog să mă uit la picioarele ei de fată!...Mă lasă, mă lasă, mă lasă!...Şi o cheamă Lenor!...Dar încă nu ştiu de ce (despre lacrămi) nu am scris nici o dată!
Sigur că da!...La fereastră, cu spatele la Nicăieri, îl văd şi-l ascult chiar pe Mire. Seamănă leit cu Edgar Poe: „Se-auzi numai cuvântul murmura abia: Lenore?! Eu l-am spus, apoi ecoul repetă cernit: Lenore! Doar atât: o vorbă-n zbor!”...Şi fâlfâitul Corbului, înainte şi înapoi! Şi croncănitu-i devastator: „Nevermore! Nevermore!”...Nu?
