Pentru că n-am fost „şic” şi „gentleman” când m-am dus să-i cer mâna oficial, domnişoara ingineră metalurgică, specialistă (cu doctorat peste multe graniţe) în sârmă, cuie şi lanţuri, m-a hulit „elegant” numai în târg şi numai la moară, m-a pârât la popime, m-a spus la icoane şi la toţi sfinţii tehnicolori pe pereţi, m-a turnat pe la ghicitoare ca să-mi strice viitorul. A ajuns până acolo cu mândria-i şi răutatea-i nevertebrată încât i-a sugerat proprietăresei mele să mă dea afară din odăiţa pe care-o ocupam de câţiva ani, fiindcă, miorlăie doctoreasa-n fiare de oţel, m-a văzut într-o seară, după ora stingerii gazdelor mele, cum băgam şi îndemnam fraudulos o jumară neprihănită în încăperea mică a supliciului meu de chiriaş mâncat de molii, fluturi de lampă, greieri, năluci... şi alte lighioane şi substantive specifice şi corespunzătoare unui boem în continuă şi mistuitoare convorbire literară cu morţii. Desigur, m-a durut oleacă în cot, însă deloc nu m-am apucat s-o afurisesc, să-i împiedic visele, s-o calc pe bombeuri, să-i pun la geam oarecare madrigale cu filet pe stânga, oarecare „simboluri” provocatoare de alergie, de disconfort optic şi olfactiv. Dimpotrivă, chiar i-am strecurat în cutia poştală o epistolie „încurajatoare” în legătură cu măgădanul pe care şi l-a „tras” după ce i-am devenit indezirabil şi m-a zvârlit în discreţia şi-n mânuţele uitării. Măgădanul (şi el specialist cu doctorat, dar nu în sârmă şi cuie şi lanţuri, ci în urdă, jintiţă şi colastru) nu mănâncă marmeladă şi tocmăgei şi covrigi cu foarte mică rază de acţiune, ca mine! Şi are şi „marşînă”, cum îi spune el unui autoturism „hitlerist”, pe care-l freacă şi-l lustruieşte sârguincios, în aşteptarea mala/divei de mai sus, ca să-i scoată ochişorii la plimbare mecanică, să-i ducă-n relaş şi-n ispită proprietăţile fizice şi chimice pe patru roţi şi una-n portbagaj, când se crapă de înserare şi când libidoul ghiorlanului nu mai încape-n lădiţa cu scule. Iată ce i-am scris inginerei responsabile cu sârma şi lanţurile şi cuiele în Galaţi: „dă-mi nişte pământ, aşa, ca şi cum ai da de pomană la cei/ care ştiu pe dinăuntru ce înseamnă un hectar cu ghiocei!// dă-mi şapte taine şi zece porunci fiindcă mi-i carul prea mare/ şi nu am ce pune în el, aşa, pentru ca să-mi ajungă la fiecare!// dă-mi un măr care face mere... eu am şapte meri, şi nu fac nimic,/ şi sunt plini cu păsări calde şi cu alte păsări descântate în frig!// dă-mi capătul celălalt al liniei dintre naştere şi moarte,/ fiindcă viaţa m-a tras pe sfoara dintre zero/aproape şi zero/departe!”... Stai să vezi ce răspuns (bombă cu hidrogen) mi-a trimis Florica Spulber, că aşa se cheamă domnişoara căreia i-am cerut măcar o mână, iar ea mi-a dat două... palme!
Lanţuri, marmeladă şi convorbiri literare cu morţii (I) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
