Atunci, în ziua cu pricina peţitului, prezumtiva „jumătate” mă roagă să-i cetesc „o poezie frumoasă, deşteaptă, să placă la toţi prezenţii, să se convingă şi să se crucească toate neamurile şi toţi apropiaţii ambelor părţi ce fată superbă a lăsat cel de sus să umble pe jos”! Şi, fireşte, cum să pot refuza o astfel de rugăminte devastatoare, mai ales că ai ei se gudură şi salivează, îşi freacă palmele, nu mai au răbdare, o mănâncă din ochi şi din gesturi pe fericita norocoasă cu poet şi cu viitor la picioare?... Da, exact poezia din „Convorbiri literare”, revistă pe care, iată, mi-o aduce poştăriţa chiar acum, în ziarul de ieri! Da, poezia care a făcut victime mascule şi femele, directe şi colaterale! Sărmanii posesori de fată mare credeau şi se aşteptau şi nădăjduiau să le cetesc vro „Nunta Zamfirei”, or vrun „Luceafărul”, or vro ceva pentru ca să se smiorcăie şi să le plesnească retinele şi murele, să se laude, să mă zvârle-n slavă, să-mi facă statuie-n grădină! Iată ce am îndrăznit să cetesc direct din manuscris, aşa, cu un aer de ginere şi de mire aflat pe marginea neprevăzutului, cu o supra/faţă greu de definit, pe măsura şi pe structura emoţiilor dătătoare de fiori, ca şi cum aş fi pe marginea prăpăstiei, nu în centrul unui eveniment important mai abitir decât o aselenizare: „Ce corp didactic ai, frumoasă doamnă,/ de pus în ramă, de laborator,/ de studiat cu ochii şi cu palma,/ încet, mereu, gramatical, uşor!// Cu dumneavoastră, doamnă fără capăt,/ în catalog vor fi doar note mari,/ deştepţii toţi vor face 13...14.../ şi vor sticli de dor sub ochelari!// Şi proştii, chiar toţi proştii s-or înscrie/ cu gând curat la zi şi la seral.../ nici unul nu mai vrea fără frecvenţă,/ toţi vor şi scris şi practic şi oral!// Vor să te-nveţe negreşit, pe toată.../ te vrea mireasă fiecare-n gând.../ ce corp didactic ai, frumoasă doamnă,/ „precum în cer, aşa şi pe pământ”!//... Şi, uitându-mă la fiecare ascultător şi la toţi deodată, stupefacţie-i puţin spus! Toţi sunt marmore şi lemne, toţi sunt în stare să mă sfâşie, să mă zdrenţuiască, să-mi dea cea mai dură condamnare pentru „afront”, „aluzie transparentă”, „prostie”, „neruşinare”... şi alte şi alte „capete de acuzare”!... Florica se ridică din fotoliul de mireasă victorioasă înainte de nuntire, se repede la alcătuirea-mi vulnerabilă şi naivă... şi-mi scapără două palme de ingineră în sârmă, de văd stele verzi ca leuşteanul, de mi se spulberă toată pofta de matrimoniu şi semantică în... pustiu! Lămurit şi cu o frecvenţă a paşilor din ce în ce mai deasă, rup lanţurile celei mai stupide întâmplări... şi, năucit de forţa domnişoarei Spulber, mă retrag în odaia-mi măruntă, la o felie de pâine cu marmeladă şi la încă o porţie miraculoasă de convorbiri literare cu morţii!
Lanţuri, marmeladă şi convorbiri literare cu morţii (III) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
