Două puncte verticale (:)...şi porneşte-nşiruire
de minciuni şi bazaconii despre viaţă, despre moarte,
despre rău şi despre bine, despre ştire şi neştire,
despre una, despre alta...fără foarte, şi cu foarte!
Uneltire şi urzeală...dare-n stambă, dare-n cale,
cale-n dare, hocus-pocus într-un bâlci, abracadabra,
măscărici, babilonie cu trompete şi chimvale...
hai, sesam...hai, nenea lupu’...uite capra, nu e capra!...
Să mai cred în cele sfinte? să mai tolerez păgâne
când mă sictireşte „tandru” un „cinstit” cu patru feţe?
când mă uit cu-ngrijorare cum nimic nu mai rămâne
din ce-a fost (odinioară) să ne-arate, să ne-nveţe?
Şi când văd o somnoroasă/somniferă cum azvârle
(la gunoaie) cărţi şi scripte, şi îmi spune „mă încurcă,
mă împiedică în viaţă”...parcă văd (în pat) şopârle,
simt (în suflet) greutate, parcă am gândaci la furcă!
Şi când văd un găgăuţă, un tigoare cum vorbeşte
mocirlos despre oricine, cum aruncă băşcălie...
mă hurduc, mă dau de-a dura şi mă tem că româneşte
şi frumos nu mai există, doar urât în viu şi-n vie!
Iată, numai surogate pe tarabe, în cultură,
în tramvai, în dor, în visuri, în vestminte şi-n iubire...
doar gherile şi gorile...lene, zbânţ şi mură-n gură...
nici un pic de stinghereală...colb şi-uitare pe psaltire!
E tardiv!? nu se mai poate!?...mă hartoi pe cărăruia
trecătoare printre chiciuri, printre lifte „radicale”...
prea mă hârcâie sintagma cu „suntem ai nimănuia”...
zău c-aş da o sfară-n lume, să scăpăm de mangafale!...
Doamne, câtă naivitate mi-ai băgat în scăfârlie,
să pot crede în/dreptare şi că mortul poate-nvie...?!
Clipa-i visul, vremea, locul, timpu-n care se scufundă
Marea mea vremelnicie, veşnicia mea Măruntă!
