Ieri. Dimineaţă. Luna plină (se) crapă de ger şi de manelele unui cretin cu taxiul parcat pe trotuar. Regina nopţii... [galbenă şi rotundă ca o mirare, ca o medalie pentru robii ce adormiţi (la propriu şi la figurat) ai lui Dumnezeu]... seamănă din ce în ce mai mult cu hârca unei bestii. Idiotul căruia-i behăiesc alde Salam şi Vijelie în difuzoare seamănă leit cu un terorist dislocat în Noul Galaţi, ca să-şi „aducă aportul” şi el, sărmană creatură, la înălţarea cât mai rapidă şi durabilă a Turnului Babel. Merg andante şi lămurit spre staţia de autobuz. Micul ecran din buzunar se luminează. E un mesaj. Citesc: „Te rog să vii la mine! Am multe şi mari probleme existenţiale! Nu fizice! Nu sufleteşti! Am trebuinţă doar să-mi spui dacă eşti de acord cu mine! Te aştept cu toată nădejdea! Şi cu dulceaţă de cireşe amare!”... Mesajul, înduioşător şi vădit poruncitor, vine de la moş Vasile Cherpedin. Sigur că da! Nu pot refuza! Cotesc printre câini înlemniţi şi printre molecule de aer încremenit! Văzduhu-i casant! E iarnă, adică! E frumos, adică! Nu bat la poartă! Nu sun la uşă! Sunt descuiate! Ca şi stăpânul lor! Nea Costică nu-i singur! E cu moş Ion Mutelcă! Beau ceai de câmp! Şi se întreţin cu „Sora mea de dincolo”, unul dintre cele mai răscolitoare volume universale din opera doamnei Ileana Mălăncioiu, distinsă Alcătuire pe Câmpia Poeziei Române! Şi aud: „Atunci am înţeles”: „Atunci am înţeles, tu erai singură/ în cenuşiul mat al humii,/ eu însămi stam la capul tău/ ca la celălalt capăt al lumii.// Preotul cânta slujba obişnuită,/ dascălii îngânau partea lor,/ mă uitam cum cad bulgării peste tine/ şi mă miram că nu mor.// Tata plângea, dar trăia mai departe/ lacrimile mamei erau secate,/ copiii tăi nu ştiau încă să plângă,/ vântul nu ştia peste ce bate.// Legăna crucea de lemn pe care scria/ că te-ai dus la treizeci de ani neîmpliniţi/ cu liniştea cu care legăna/ crângul de pomi înfloriţi.// Îmi amintesc bine, tu erai singură/ în cenuşiul mat al humii,/ eu însămi stam la capul tău/ ca la celălalt capăt al lumii.”//... Ce linişte, Doamne... ce linişte se scoboară peste tustrele firile noastre! Nea Vasile şi nea Ion sunt podidiţi de lacrimi! Mai ales că fiecare şi-a îngropat câte o fiică la fel de tânără ca sora Ilenei Mălăncioiu! Şi mai ales că-mi cunosc foarte bine părerile despre Viaţă şi despre Moarte, că-mi ştiu pertinenţa şi comprehensiunea în sensul/direcţia Metaforei - „subunitate de geniu”, cum frumos şi subtil defineşte un rebusist!... Desigur, recit şi eu câteva poeme din cărţile aceleiaşi autoare! Desigur, mănânc dulceaţă de cireşe amare!
Desigur, prietenii mei nu pentru asta m-au chemat! Asta a fost în deschidere, ca să zic aşa! Oare au ceva de ascuns? Sunt foarte trişti, sunt foarte necăjiţi! Oare presupunerile mele se vor adevăra?... Stai să vezi!
