În urmă cu vreo câteva zile [chiar în săptămâna care se termină azi şi mâine (prin „uichend”) cum pronunţă şcolărimea noastră cea confuză şi debusolată de atâta osârdie şi reformă], mă îmbie, mă ademeneşte, mă îndeamnă, mă determină, mă păcăleşte un fel de Michiduţă supleant, cu domiciliu stabil în Galaţi, să mă sui în autobuz exact la ora de vârf a dimineţii, între ora şapte şi ora opt, adică! Nici nu-mi trece prin cel de sus la ce întâmplare fericită urmează să particip fără să vreau!... Fireşte, în autobuz e frig! Chiar (se) aud cum crapă şi cum se sfărâmă pietrele de la rinichii celor cu pietre la rinichi! Până şi pietrele de la ghiulurile fandosiţilor cu pietre la ghiuluri se sparg! Nu-i cazul să mai zic de ouăle femelei cu bărbătuş-corb, semn că în acest an va să avem sanitari cu duiumul, mai ales că s-au înmulţit atâtea şi atâtea proiecte în agonie, atâtea şi atâtea visuri aproape cadavre!... Fireşte, în autobuz e aglomeraţie, nene! Şi trăncăneală, bădie!... Şi ce mirosuri, tată!... Ce amestec, măiculiţă: ger, aglomeraţie, bazaconii, deodorant! Îţi piere orice poftă de inspiraţie, nu jucărie! Simţi că te apucă apoplexia! Simţi că poţi deveni mort din motive necunoscute, că pe dosarul de la Morga ţi se va scrie NUM, adică Neînceperea Urmăririi Medicale!... Eu, de pildă, simt că mă scoate din orice limită a răbdării un candidat la bacalaureatul viitor! Vorbeşte tare! Foarte tare! Şi urât! Foarte urât! Nu-i cazul să spun ce şi cum trăncăneşte, fiindcă îi auziţi şi dumneavoastră în fiecare zi, orişicând, orişiunde, nu numai în autobuz!... Şi, deşi sunt Păţitul, nu mă rabdă Raiul să tac şi să înghit măscările celui care nu ţine cont de nimeni şi de nimic!! Acelaşi Nichipercea îmi dă ghes, mă înfurie şi mă comport: „Domnule cavaler, domnule flăcău, nu ai nici un pic de bun simţ?”... Îmi răspunde clefăind gumă: „Aşa-mi place mie să fiu nesimţit! Mai vrei ceva? Cred că-i mai bine să-ţi ţii gura! Da?”... Din toată aglomeraţia, nimeni nu articulează măcar un cuvinţel!... După două staţii, flăcăiaşul „mamei” şi al „tatei” se mişcă să coboare! Brusc, se întoarce de pe prima treaptă a scării şi mă scuipă exact în ochi şi-n nas! Mă scuipă elegant, stilat, printre dinţi, ca şi cum vrea să-mi demonstreze că acest obicei se află în evoluţie permanentă, că poate fi dus până la rafinament, până la paroxism!... Desigur, mă copleşeşte cea mai „greţoasă scârbă”... aşa, ca să mă exprim şcolăreşte!... O doamnă oripilată îmi şopteşte consolator: „[Bine că nu te-a lovit, că n-a dat cu vreun contondent, cu ceva mai „tare” ca scuipatul!]”... Mă şterg, plec şi-mi şoptesc: „Are dreptate doamna! Sunt un fericit!”... Şi-i compătimesc pe profesorii care sunt obligaţi să tolereze asemenea secături în şcoală! Şi îi întreb pe părinţii cestor şmecheri cu batic peste fes: „Oare cum aţi reuşit, stimabililor, să umpleţi patria cu asemenea rebuturi? Vă salut!”... Eminescu: „Mama ei de nemernicie românească!”... Nu?
O întâmplare fericită în autobuz Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
