Sigur că da! minune! nu jucărie!...Auzi, domnule...un sărac mare tare nu încape în groapă! păi, cum să nu încapă, domnule? faci o groapă mai mare, şi gata! nu?
O întreb pe tanti Suveică, să mă limpezească...şi ea-mi zice calm, pur şi simplu, aşa, să audă şi nea Mutelcă, să audă şi nea Cherpedin: „Păi, domnilor moşnegi, săracul din povestirea mea nu era mare ca dimensiuni, ci era mare din alt punct de vedere, pricepeţi? Era sărac cu duhul, cum glăsuieşte Învăţătorul Iisus! Nu era un sărac de rând, oarecare! Era un sărac special, ca să spun aşa! Nu era un sărac fără pâine şi sare, ci unul fără de arginţi, adică! Parcă Sfântul Ioan Gură de Aur tălmăcea cum că sărac cu duhul însemnează să fii smerit de bună voie, nu? Şi nu cumva asta-i chiar esenţa spiritualităţii, să arunci trufia şi egoismul, să dai întotdeauna mai mult decât primeşti? Am dreptate? Ori n-am? Săracul meu, din scrierea mea, era mare cât tot Sfântul Duh! Şi pot afirma...(prin forţarea, dar şi prin determinarea ecumenică a limitelor gândirii voastre, prin provocarea şi prin stimularea imaginaţiei, care nu are limite)...că acest tip de sărac cu duhul este mare şi cât tot Văzduhul, da? Păi, carevasăzică, spuneţi voi, moşnegilor chibzuiţi şi prieteni ai cărţii, cât de mare trebuie să fie groapa aceea în care să încapă tot Văzduhul? Uitaţi-vă unul la altul...şi veţi vedea (şi voi) Infinitatea în proprii voştri ochi, aşa, cum am văzut-o în ochii săracului meu, sărac pe care ar trebui să-l scriu cu literă mare, da? Păi, iată ce şi cum gândea Săracul înainte de a muri strivit de propria-i greutate! Sunteţi atenţi?”...Aici, tanti Maria Suveică se opreşte, studiază Văzduhul din cei şase ochi prezenţi, umblă în buzunarul de la pestelcă şi scoate un (caiet de) maculator...[parcă aşa i se zice(a) în adevărata Şcoală Românească, nu?)...dă filele încolo şi încoace, caută ceva anume, parcă! După câteva momente apăsătoare, începe să citească rar, liniştitor, ca şi cum nu ea ar fi fost aceea care a scris! Auzim chiar aşa: „rămân în urmă urme de păcat/ nu am avut putere să le şterg/ am fost un vinovat nevinovat/ şi m-am jucat numai cu-n sfert de cerc.// am să rămân acelaşi până când/ ce e al meu va fi numai al meu/ jocul e trist şi zarul e rotund/ ce ochi albaştri are dumnezeu”//...Femeia se opreşte şi oftează! Apoi, ca să nu mai fie nici o dilemă, nici o confuzie, îşi aminteşte şi ne mărturiseşte că Săracul din poveste a scris aceste versuri, pe maculatorul ei, când Luna nu mai voia să răsară şi se pregătea să plece în jurul altui Pământ! Şi, cică, exact în Clipa aceea, Regina nopţii s-a răzgândit...şi o vedem şi Acum, iat-o, luminându-ne întâlnirile cu Poezie şi dulceaţă de cireşe amare!
