Dincolo de pronaos şi de naos şi de catapeteasmă, abia-abia percepută de ochiul şi de urechea şi de mirosul şi de flerul şi de intuiţia unui Sfinx ronţăit de timp şi de vreme, tanti Moartea umblă pe vârfuri, foarte atentă şi foarte ageră, sigură şi stăpână pe sine, mult mai prudentă şi mai îngrijorată decât sora sa veşnică, tanti Viaţa! Umblă cu o lumânare înflăcărată într-o mână, iar în cealaltă mână poartă o cruce plică cu „Viu”!... Cotrobăieşte, vorbeşte singură, caută ceva, nu găseşte ceva, o năpădeşte plânsul! Cred că-i pare rău pentru de/mersul său inutil! Cred c-o fi uitat şi ea, sărmana, adagiul cu Deşertăciunea! Că-i bătrână şi ostenită şi ea, în ciuda sprintenelii afişate, fiindcă nu trebuie să pară „terminată”, mai ales în noaptea de Înviere!... Iată, muritorii sobri şi solemni şi credincioşi, cu cei doi preoţi în mijloc şi în frunte, se adună şi tac sub semne de aşteptare şi de cruce şi de binecuvântare! Din clipă în clipă, urmează să pornească Învierea! Din fiecare om, urmează să pornească încă o nădejde şi o rugăciune şi o rugăminte către cel Mântuitor! Lumina (lumânărilor) fiecăruia se multiplică în ochii fiecăruia ca un semn al convingerii că toţi greşitorii şi păcătuitorii vor fi Mântuiţi! Dar nimeni, absolut nimeni în afară de Sfinx, nici măcar nu bănuieşte, darămite să audă şi să vadă cum tanti de mai Sus scormoneşte prin Altar, nu crede fără să cerceteze, se cruceşte şi se roagă la cel la fel de Sus, poate-poate îi dă posibilitate şi noroc în indispensabila-i Datorie! Nici preoţii nu se „prind” că un „musafir” ne/poftit îşi face de „cap” exact în Spaţiul rezervat Sacrificiului divin!... Sigur că da! Îşi face de „cap”... şi găseşte! Găseşte o filă de maculator, veche, foarte veche, scrisă cu creionul chimic, de mâna tremurătoare a mamei Sofia Bălan! I-o dă Sfinxului şi îl roagă s-o citească! Şi se aude! Şi toată lumea din biserică aude! Aşa se aude!
„Am (aproape) o viaţă (în urmă)/ de când o visez, şi o râvnesc, şi o aştept să vină,/ însă văd că întârzie... şi nu ştiu ce să cred.../ şi tare mi-i teamă că a rămas fără lumină!// Şi doar i-am scris foarte frumos/ şi am rugat-o să-mi păstreze şi mie oleacă,/ dar nu mi-a răspuns nici măcar să-mi spună:/ sunt ostenită, sunt din ce în ce mai săracă,/ mi s-au stins toate în suflet şi-n trup,/ şi chiar şi în jurul meu totul s-a stins.../ nu pricep de ce-ţi macini zilele când (nu) ştii/ că (nu) eşti şi (nu) vei fi cel (ne)învins!// Am (aproape) o moarte (în urmă)/ şi aud că merge numai cu alţii la rău şi la bine...!/ Vă rog frumos, doamnelor şi domnilor,/ lăsaţi Mântuitoarea să vină (şi) la mine!”//... Undeva, mai departe, într-un sat, tocmai unde ţâncul Pământului plânge de Singurătate, cel de Sus ascultă cererea celei trimise pe Jos, dar şi rugăciunea din ultimele cuvinte ale mamei Sofia!... Şi gata, se aude cum se bat clopotele de Înviere!
