Doamne, câte stele crude! Nu văd nici o steauă coaptă!/ Parcă-s iele scăpătate într-un dans tulburător!/ Fac din ochi, fac din picioare, fac din mâini şi fac din şoaptă!/ Cred că vor să mă vrăjească, însă eu nu ştiu să mor!//...
Sunt abia la începutul vieţii mele fără milă!/ Sunt abia un mic părelnic,/ cel mai mic dintre cei mici!/ A trecut abia o clipă şi deja sunt plin de silă,/ sunt sătul de perspectiva lui Acum şi lui Aici!//...
Şi, când văd dânsele astea ondulându-se prin duhul/ şi văzduhul meu vremelnic, mă bufneşte-un fel de râs/ şi un fel de plâns aiurea! Cred că mi se duce buhul,/ dar mă tem de ceste stele (iele)... şi nu zic nici pâs!//...
Şi mai trece o secundă, şi mai trece o secundă…!/ Ielele-s cam ostenite! Eu nici nu mă sinchisesc/ să le dau vro ascultare cu fiinţa mea măruntă!/ Ele şuşotesc în taină sub lumesc şi sub ceresc!//...
Şuşotesc... şi pun la cale alt fel de ademenire:/ îmi recită psalmi şi ode, chiar mă roagă să le-aud!/... Cică, fără ascultarea-mi, rostul lor iese din fire,/ nu-şi mai pot întinde noima, sufletul şi gândul crud!//...
„Vreme trece, vreme vine...”... cum zicea poetul care/ nu s-a dat la iele(stele), ci s-a (s)pus în slujba Cui/ stăpâneşte Lumina(Rea) din această Întâmplare/ cu doi Ochi: unul mai Dulce şi unul mai Amărui!//...
Şi mă văd, şi zi şi noapte, cum (des)cresc aşa, întruna,/ în înaltul Ochi al Lumii: ochiul Lui şi ochii Lor...!/... Văd şi cum (des)creşte silnic şi îmbătrâneşte Luna/ şi cum stă Deşertăciunea la cheremul tuturor!//...
Ielele sunt foc şi pară pentru că nu mi-i ruşine/ de hulpava şi cumplita lor de tot dezlănţuire!/ Mi se face tare milă, parcă vreau şi parcă-mi vine/ să le-mbrăţişez nefasta lor de-a pururea menire!//...
Şi-s din ce în ce mai stinse şi din ce în ce mai slabe:/ nişte cârpe, nişte zdrenţe... substantive fără vlagă,/ nişte şleampete buimace, nişte surde, nişte babe...!/... Eu, la naiba... oare asta-i Soarta/Viaţa mea întreagă?//...
Ochiul nu mai dă Lumină! Nimenea nu mai dansează!/ Se aude-un fel de hohot chiar în Centrul cestui Cerc!/ Totul parcă este gata de Nimic... şi nici o rază/ nu mai spune ce să caut, cum să stau şi cum să merg!//...
Şi începe să pogoare o tăcere lungă, pură!/ Şi începe să se-ntâmple pulbere şi praf şi scrum!/ A trecut vremea şi timpul dat la ceastă aventură!/ Cred că asta-i tot ce-nseamnă un Aici şi un Acum!//...
Doamne, câte stele coapte! Nu văd nici o steauă crudă!/ Una câte una, umblă în zadar şi, apoi, pică!.../ Sună ceasul! Oare cine să-l întoarcă, să-l audă?!/ (N)-am Curaj... fiindcă-ntruna, pe Cuvânt, (nu) mi-a fost Frică!//
