Pătrăţel era un câine de pripas. Se aciuase în preajma unui bloc de locuinţe din Ţiglina a patra, pe strada Frunzei... şi trăia. Trăia din milostenia publică legală sau ilegală, din grija iubitorilor de animale, păsări şi oameni. Nu lătra, nu muşca şi nu se comporta aiurea, obraznic, feroce. Aproape îţi vine să zici că nici nu era câine, mai ales că juru-i plin cu secături bipede, cărora li se spune, individual şi ştiinţific, homo sapiens. Pătrăţel avea păr alb pe fond de păr negru. Sau invers. Pentru zile reci, avea cuşcă. Cu ochi mari şi amari, dar şi cu-n fel de tristeţe şi cu-n fel de întrebare continuă, fără cuvinte, privea absent în/spre mărginirile şi marginile lumii apropiate şi în/depărtate. O întâlnire cu viaţa lui de câine singur nu avea cum să nu determine smulgerea din memorie a celor mai frumoase, însă şi elegiace poezii inspirate din soarta celor mai buni prieteni ai omului, cum se zice în relaţia om-animal. Când l-am întâlnit pentru ultima oară, stătea cu botul pe labe, în faţa cuştii, şi se uita în gol. Brusc, mi-a apărut şi trecut prin suflet şi prin minte „Cântecul căţelei”, una dintre cele mai tulburătoare poezii ale lumii, scrisă de poetul rus, Serghei Esenin: „Spre ziuă, în căpiţa de secară,/ pe auriul snopilor plecaţi,/ căţeaua, în viforniţa de-afară,/ fătase şapte căţeluşi roşcaţi!// Până-n amurg, veghind încovoiată,/ i-a răsfăţat lingându-i ne-ntrerupt./ Şi se topea ninsoarea spulberată/ pe fierbinţeala pântecului supt!// Iar seara, când găinile s-aşează,/ stăpânul case a ieşit posac,/ şi unde mama pâlpâia de groază,/ el pe toţi şapte i-a băgat în sac!// În urma lui, fugind după desagă,/ căţeaua da-n nămeţii de pe drum.../ Răpindu-i puii, apa din viroagă/ scâncea curgând sub botul ei, acum!// Apoi, când se-nturna şovăitoare/ şi singură înspre culcuşul ei,/ deasupra casei i-apăru pe zare,/ în locul lunii, unul din căţei!// Străină, zgribulită şi-n neştire,/ privea la chipul nalt şi depărtat,/ iar luna plină, lunecând subţire,/ după colini a dispărut treptat!// Şi cum atunci, când cineva-n ogradă,/ drept pâine-i zvârle-o piatră dinadins,/ ca stele mari de aur în zăpadă,/ căţeaua ochii trişti şi i-a prelins!”...//
Cu câteva zile în urmă, în zori, blândul Pătrăţel a fost găsit rupt, sfâşiat, făcut ferfeniţă în apropierea căsuţei sale. Părerile locuitorilor din zonă sunt multe şi diverse, dar toate converg la o concluzie oripilantă: după miezul nopţii, spre dimineaţă, au venit nişte „oameni” cu câini mari, răi şi urâţi... (de vânătoare, de bombardament, cum spune celebrul Cornel Udrea)... şi i-au asmuţit asupra lui Pătrăţel. Aşa, ca să demonstreze „forţă” şi „supremaţie”, că barbaria a luat de mult locul dumnezeirei... şi că „iubitorul” de câini poate fi mai câine decât un amărât de Pătrăţel! Nec plus ultra!
