Tăcere lungă. O oră. Două ore. Trei ore. Apoi, ca şi cum toate au un capăt de început, dar şi de sfârşit, Maria-şi continuă destăinuirea: „Mârlanul nu a stat nici măcar la dezgătirea miresei, aşa de zor îi era să dispară cu banii! Şi toată lumea de la nuntă m-a căinat! Toată lumea din partea mea! Că cei din partea lui ţin cu el! Cică aşa-mi trebuie, dacă mi-i gândul la tine! Că toţi ştiau când şi cum mi-ai cerut mâna! Şi toţi credeau că eu am să mă dau fugită cu banii! Cred că au uneltit cu toţii! Cred că toţi erau şi sunt împotriva mea! Dar să nu stea nici la dezgătirea miresei, nu m-am gândit niciodată! Vezi? De aia-s încă-n rochia de nuntă! Ca şi cum ar trebui să începem altă nuntă, împreună! Ca şi cum cu tine ar fi trebuit să pornesc la drum, nu cu pramatia care a fugit cu banii şi m-a făcut de râs!...Dar, deocamdată, îţi mulţumesc pentru că mă laşi lângă tine, pentru că mă asculţi şi nu mă dai afară din pădure! Ce părere ai? Ce zici?”...
Ce să zic? Nu zic nimic!...Se face amiază! Trece şi amiaza!...În jur, tot felul de animale şi păsări „sălbatice” îşi plimbă, îşi demonstrează blândeţea, de parcă ar fi înţeles despre ce-i vorba-n ceastă întâmplare/propoziţie contemporană!...Nu-mi trece prin suflet şi prin minte ce să fac!...Trece şi după amiaza! Şi încă n-am chitit lemnele pentru drugi de scară! Trebuie să fac, totuşi, ceva pentru mireasa asta necăjită! Dacă trebuie să-i facă scară până la cer, am să-i fac! Şi uite chiar aşa încep să-i fac SCARĂ LA CER!
„mi-i dor de tine, doamna mea!.../ nu cred că mi-a mai fost aşa/ de când visam o fată mare/ dormind la umbră de cicoare,/ şi-n rochie de stambă, veche,/ şi cu cireşe la ureche,/ şi greieri tremurând vioare/ cu mângâieri des crescătoare/ prin somnul ei, prin visu-i care/ mă vrea, mă cere pe cărare,/ să ascultăm o simfonie/ în doi: minună(ţie, mie).../ şi-apoi, de-atâta aşteptare/ fără răspuns la întrebare,/ să mergem până unde steaua/ ne ţine-n braţe, haimanaua!// ne strânge-n braţe şi ne ceartă!.../ s-o ardă focul?...să o ardă!.../ cică-ntre noi cu depărtare/ am scris, şi-am desenat cu cretă/ un gard de spini şi vergi amare,/ şi-un câine care nu regretă/ că vrem, fără să vrem, lumină.../ când alintăm cărbuni pe vatră/...fiindcă dragostea-i puţină.../ şi când mai dăm cu bâta-n baltă,/ în loc să ne scăldăm oleacă/ şi să uităm în apa-i caldă.../ de dor şi foame să ne treacă,/ de râs când omenirea plânge,/ de plâns când omenirea râde!.../...gata, îmi pun gheţari în sânge,/ umblu cu parul printre bâte/ şi dau şi dau până rămâne/ doar haimanaua, să ne-ngâne!”...(stai să vezi!)...
