Maria de la Morgă... (cea din ziarul de ieri, adică)... mă apelează după ce citeşte ce am scris pe adresa ei, nu mă felicită, nu mă laudă, nu-mi propune nici măcar o întâlnire de mulţămire şi respect! Mai mult, nu-mi spune dacă i-a plăcut sau i-a displăcut cum i-am dat în vileag îndeletnicirile de la muncă! Pur şi simplu, îşi drege glasul pentru ca să fie limpede şi convingătoare... şi-mi propune un atac la persoană, la o anumită persoană, dacă ne îngăduim că se poate numi „persoană” cel care urmează să suporte „atacul”! Şi-mi promite, în schimbul complicităţii mele sufleteşti la realizarea propunerii, că-mi va studia/cerceta nu numai retina, ci şi cerebelul, după sugestia lui Carl Sagan, cel din „Creierul lui Broca”, opul care l-a făcut celebru pe astronomul/astrobiologul american! Cică, umblându-mi prin encefal, va să afle cine-i cel care mi-a dictat atâtea şi atâtea ne/cunoscute în tot de-a lungul vieţii mele, dacă „viaţă” se poate numi această crudă şi deşartă „locuire în sine”!... Desigur, nu pot s-o refuz pe drăgălaşa mea amantă! Aşadar, îmi exprim acordul... şi înghit cu poftă tot adevărul din devastatorul său „atac”!
„cel de sus este drept!? universul e strâmb!?/ stau pe margini şi strig: hai la floare de câmp!.../ cel de jos este strâmb!? universul e drept!?/ spaţiu-i mare şi prost!? timpu-i mic şi deştept!?//... tot mă uit înapoi! şi tot văd mai nimic!/ cel de sus doarme dus! hâţân cerul şi strig:/ cel de jos moare mult, pur şi simplu, pe viu.../ timpu-i mare şi prost... ş-are numai târziu!// vine nimeni şi-mi dă-n cap c-o liră de lemn!/ cică nu-i cu bănat! cică-i numai un semn!/ cică: hai, nu mai sta, toate-s gata de drum,/ toate-s vechi, toate-s noi printre nouri de fum!// vine-alt nimeni şi-mi dă-n cap c-oleacă de lut!/ cică ăsta-i mai bun de la bun început,/ cică ăsta e cel mai deştept dintre toţi/ care-mi umblă la cer, care-mi umblă la roţi!// cică: hai, e târziu, cel mai aprig târziu,/ dă-l încolo de cer, şi de mort, şi de viu,/ dă la naiba tot ce-i acest, cel, celălalt.../ toate-s noi, toate-s vechi de la frig până-n cald!//... totu-i trist, crud şi fals! oare ce mai aştept?/ ce frumos mi se zbate coliva în piept!.../ deocamdată sunt sclav universului strâmb!... stau pe margini şi strig: hai la floare de câmp!”//... Sigur că da! Câtă dreptate are Maria de la Morgă în acest subtil „atac”! Tot „atacul” nu-i altceva decât o invitaţie, o ademenire „dincolo de sine”! Păcat că n-am să apuc... (nici nu se poate, nu?)... să văd (ori măcar să aud şi eu) rezultatele cotrobăirii sale prin Cutia... de Sus! Dar dacă apuc?
