De câte ori (n)-am spus „la revedere”?/ de câte ori (nu) mi-am călcat Cuvântul?/ de câte ori (nu) mi-a roşit obrazul/ în faţa Toamnei?...Oare, întrebându-l/ pe cel de Sus, mereu-mereu, (nu) poate/ să mă azvârle din (Ne)Mărginire?/ să-mi facă loc de Viaţă-ntr-o Secundă?/ să mă condamne-n Veci la (Ne)Simţire?...//
Oricum ar fi, (nu) cred că (nu) e bine/ să (nu-l) întreb şi să (nu)-mi cer Iertare!?/ (nu) cred că nepăsarea e mai scumpă/ în dârdora de-acum, devastatoare!?/ şi nu se poate să nu mă audă,/ oricum ar fi!...se poate, da, se poate!!!/ dar nu se poate doar aşa, să-(mi) fie/ închisă poarta la Singurătate!...//
Totul e numai, numai, numai dacă/ nu cer să fiu Iertat fără Osândă!/ nu vreau să ştiu că-n Raiul de atuncea,/ mulţimea definită stă la pândă!/ eu vreau să trec prin Iad, mai înainte,/ în zi de lucru şi de sărbătoare,/ aşa, să am (şi eu) curajul celui/ trecut prin para Purificatoare!...//
De câte ori n-am spus: „în Toamna asta/ voi da Lucrare de Control la Toamnă!/ în Toamna asta piere clarobscurul!/ în Toamna asta vreau să-nvăţ ce-nseamnă/ târziu în Moarte şi devreme-n Viaţă,/ mult în Puţin, puţin în Mult când poate/ să fie dezlegare la Mirare,/ iar nu la Răutăţi şi la Păcate!?”...//
Sigur că da!...n-am spus numai o dată!/ dar totdeauna mi-am călcat Cuvântul!/ şi Toamna a rămas Necunoscută/ cum numai Doamna care-mi bate vântul,/ să-(mi) „umble” Moara cum „umbla” odată,/ când nu ştiam ce va să se întâmple,/ când (m)-adormeam (frumos) în crizanteme!/...Acuma, toată Clipa mi se împle/ cu tot ce (n)-am făcut odinioară.../ măcar această Moară să nu moară!...//
Prin urmare, nimic mai mult şi nimic mai simplu! Doar aşa şi atât: „ea râvneşte urmele pe care/ le-a lăsat lumina...eu nu las/ urme pe cenuşi muiate-n mare.../ gheaţa se înalţă pas cu pas!// şi vreodată nu se ştie dacă/ domnul va mai da să ne-ntâlnim.../ căci e prea pustie lumea largă.../ vântul bate (din)spre ţintirim!// am de ispăşit nouă păcate.../ nesimţirea de a fi trăit/ râs de sfinx cu lacrimi îngheţate/ între plus şi minus infinit!// are de trăit fără oprire/ drumul lung al omului curat,/ al miresei căutând un mire/ veşnic şi departe de păcat!// ceasurile tac...la revedere/ în zadar ne-am zice...n-are cum/ să mă ierte sfinxul... ochiu-i cere/ gheaţa lui să nu se facă scrum!// cele bune, omule! – îmi spune.../ cele sfinte, omule! – răspund.../ Ea se duce înspre soare-apune!.../ Eu – spre miezul nordului fecund!//...(Publicitate: „cârciumile le-aş uita pe veci/ n-aş mai şti nici versul ce înseamnă/ de-aş atinge-aceste braţe reci/ şi-al tău păr ca floarea cea de toamnă!” – Serghei Esenin)...Nu?
