Nişte Salcâmi (XIII)

Evaluaţi acest articol
(1 Vot)

Carevasăzică... Maria n-a mai avut răbdare! Ori eu am fost delăsător şi am făcut-o să aştepte atâta amar de vreme şi de timp?... Da, sigur că da! Eu sunt vinovatul într-această Ecuaţie Existenţială! Eu am fost neserios! Eu am fost acel nesimţit! Până la urmă, douăzeci de ani la rând, s-o fi săturat aşteptându-mă... şi şi-a scris singură Poeziile pentru Părinţi, adică Lucrările de Control la Singurătate! Iar eu nici măcar nu am cui să cer Iertare! Cui să mai cer Iertare, dacă Maria NU MAI ESTE? Eu aşa i-am scris şi aş fi vrut să-i spun: "Tata a fost odată ca niciodată şi avea Mâinile înnobilate de Pâine!"... Şi chiar aşa i-am scris şi aş fi vrut să-i zic: "Singurătatea lui Unu seamănă cu Mama la Naşterea mea!"... Ehei! Ehei! Şi câte şi mai câte i-aş fi scris şi i-aş fi cetit, dar NU MAI ESTE!... Iată, încet-încet, ca şi cum vor să-mi arate ce Păcat am făcut, florile Salcâmilor se înnegresc! Toate florile din toţi Salcâmii se înnegresc! Semn că Maria NU VA PUTEA niciodată să-mi fie Mireasă! Iau Cutia cu Vioară şi cu Poezie... şi plec! Nu ştiu unde plec, dar văd că picioarele mă poartă spre Gară! Spre Gara Aceea, din Iarna Aceea! Mă uit peste umăr! O mare de Negru-i toată Pădurea!... Ajung! Începe să ningă! Ninge cu Mirese! Toate îmbrăcate în Rochii Negre şi Lungi până Dincolo de Capăt! Vine trenul! Se opreşte! Nu coboară nimeni! Dumnezeule, NIMENI NU MAI COBOARĂ! Urcă şeful Gării! Cu tot cu Gară urcă! Trenul pleacă! Şi nu rămâne decât GOLUL! Dinspre Zimbru şi dinspre Lungeşti, ca un fel de Litanie a Deşertăciunii, se aude cea mai Frumoasă Elegie despre Mamă, pe care o ştiţi  fiindcă fiecare aveţi o Carte de Eminescu!..  „O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi/ pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;/ deasupra criptei negre a sfântului mormânt/ se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt;/ se bat încet din ramuri, îngână glasul tău.../ mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu!// Când voi muri, iubito, la creştet să nu-mi plângi;/ din teiul sfânt şi dulce o ramură să frângi,/ la capul meu cu grijă tu ramura s-o-ngropi,/ asupra ei să cadă ai ochilor tăi stropi;/ simţi-o-voi odată umbrind mormântul meu.../ mereu va creşte umbra-i, eu voi dormi mereu!// Iar dacă împreună va fi ca să murim,/ să nu ne ducă-n triste zidiri de ţintirim; mormântul să ni-l sape la margine de râu,/ ne pună-n încăperea aceluiaşi sicriu;/ de-a pururea aproape vei fi de sânul meu.../ mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu!”//... SIGUR CĂ DA! NU?

Citit 565 ori Ultima modificare Marți, 19 Septembrie 2017 18:18

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.