Nu pot să-ţi spun că are ochiul umed cuvântul meu în formă de Ion, şi sufletul uscat, dar nu mă-ncumet să-i cer (la Cer, la Iad ori la Amvon)   vro îndurare, vro lumină-n Cale, vrun gând senin pe ţărmul vrunui vis...!... Ce singur-cuc...(ce aripi inegale!)... zboară naiv, prin sânul manuscris!   Scris şi citit cu genele-nclinate pe-un sfânt pastel rămas necunoscut când Mama ta năştea Eternitate şi Mama mea dădea frumos la Crud,   când omul era om şi fiara – fiară, ...

Sunt la o înmormântare neobişnuită. Din aia de fiţe. Şi cu fiţe. Cu feţe mortuare întrerupte de durere confecţionată. Cu lacrimi artificiale. Ca florile. Cu fanfară. Cu onoruri militare. Cu aer cernit pe dinafară. Că pe dinăuntru vibrează de roz. Cu bocitoare. Astea plâng de rup pământul. Torenţial. Mortu-i liniştit, lămurit, stăpân pe situaţie. Îl doare taman în veşnicie de plusurile şi de minusurile celor din alaiul funebru. Popa dă ultimele ordine înainte de a p ...

Asta-i de ieri... pe cea de azi o caut mâine, într-o sintaxă cu filet extra/veral... să vezi ce lux, ce amănunte-n conjugare, ce pur şi simplu-n psiho/patul conjugal! Şi ai să vezi morfologia-n plecăciune, şi pe genunchi, şi-n declinare, şi-n şpagat, cum repezeala din preludiu-i amăgirea şi destrămarea din postludiul agramat! Asta-i de ieri... pe cea de azi o caut mâine şi-o dau de hrană şi băut la numeral... şi-o să auzi ce hai pe moduri şi pe cazuri, şi ce pre/text f ...

Frumoasa mea femeie de tractir, te clevetesc stătutele urâte...!... Nu cântăresc nimic, nu mă mai mir şi nu mai număr: oare câţi şi câte,   din ceste/ceşti cu falsul pe obraz şi pe cuvânt, pricep că zbor înseamnă tot ce rămâne, tot ce-a mai rămas miraculos, din toamnă până-n toamnă?!   Sunt nişte substantive fără verb, doar subiecte fără predicate, îşi rod averea de sub unghii, fierb şi-nfig săgeata urii pe la spate!   Se dau de ceasul morţii când aud că eŠ...

Atunci, la prima şi cea mai frumoasă întâlnire a noastră, i-am promis că am s-o fac şi am s-o îmbrac în rochie de crizantemireasă! Şi ea, prea mult răbdătoarea şi aşteptătoarea cestui moment, mai crede şi acum! Trebuie să creadă, că nu are încotro! Ea ştie că eu mă ţin de Cuvânt, chiar dacă miroase a Târziu! Ea ştie că o iubesc ireversibil, precum fenicienii, care îşi adorau corăbiile plecate-n largul Deşertăciunii, deşi erau siguri că toate sunt scufundate, ...

Suveica mea de dulce şi de post, declar război indiferenţei tale: te lustruiesc, te mângâi, te sărut ca pe-un totem, zis rugi şi osanale,   descânt să-ţi crească rostul şi să treci uşor, triumfătoare, prin urzeală, să nu se-ncurce iţele, să n-ai noduri pe pânză, intrigă banală!   Pun fire de păianjen pe mosor... şi-ntind (pe sul şi vis) aiastă fire, ca pe un câmp, unde se duc soldaţi să ţese imnuri moarte de iubire   pe toată arborada şi pe tot concret/abstrac ...

Am treabă cu el. Importantă. Vreau să-mi dea două găuri. Dar nu poate. Cică-i  ocupat. Se duce la mort. La un mort masculin. Care s-a stins aşa, pur şi simplu, de moarte bună. N-a suferit deloc. Mai degrabă la durut viaţa. Viaţa tuturor din jur l-a durut. Că pentru ei a muncit. Şi, când să trăiască (şi el) din pensie, a dat colţul. Şi nu era plictisit. Nu se săturase de trăit, cum se spune pe la noi. Chiar se pregătea s-o ducă până la capătul celălalt, da Jupâneasa ...

Te rog să-mi dai ce mi-ai luat, Jupâne!... să-mi dai acum, că-i gata să închidă la orizont!...Sunt cel mai păcătos nemernic din strâmtoarea Carotidă!?   Ţi-am spus atunci, în primele secunde, să nu mă dai drept hrană la himere, să nu mă scoţi din trupul mamei, sfânt, atâta timp cât nimeni nu mă cere!   N-ai ascultat...şi ai şi râs, Jupâne!... apoi, ca pe un junghi m-ai dat afară, ca pe un orb m-ai îndemnat în sus, către-o lumină crudă şi amară,   dar m-am um ...

Cumpăr o cutie cu boabe vietnameze pentru papagal. Numai o cutie, că pasărea asta nu-i hulpavă ca domnul Om. Omul haleşte cu nemiluita. Cu metrul pătrat şi cu metrul cub. Cu hectarul. Mai ales Omul românesc. După ultimele statistici şi după toate observaţiile în direct, Omul românesc mănâncă mult şi trăieşte puţin. Grătaru-i obsesia lui. Şi hărmălaia. Fiindcă, iată, mă întorc din piaţă, agale, fără gânduri cuplate la cotidian. Pe spaţiul aproape verde al blocul ...

O strig adeseori... poate m-aude... o strig încet, din ce în ce mai stins... sunt poamă coaptă printre poame crude, închin cuvântul, mă declar învins! Ce rost mai are... când se face seară şi cuibul ei rămâne trist şi gol, când clopotul vecerniei pogoară vremea şi timpul marelui obol?! Când ştiu că nu-i nici vorbă de-ndurare în ceastă judecată pentru tot, când văd că orice fel de aşteptare în rugă nu dă-n mugure şi-n rod, iar semnul crucii parcă nu mai bate pà ...