Fără milă, des(de)dimineaţă,/ i-a zdrobit tramvaiul pe-amândoi -
traversau spre Patria cealaltă,/ să-şi oprească Foamea la Gunoi!
Mama lor murise sfâşiată/ de alţi Câini Flămânzi ca şi ai săi,
când îi învăţa să se ferească/ de tramvaie şi de oameni Răi!
Şi mă uit încet, cu Neputinţă,/ pe fereastra care dă la ei -
căror Visuri îşi dădură Viaţa?/ căror Năluciri? şi căror Zei?
Parcă ieri se gudurau la Lună.../ şi la Cer lătrau copilăros...
şi Căţeaua îi chema să sugă/ Laptele de Mamă pân-la os!
Parcă ieri Ograda era plină/ cu Scâncitul şi Jucarea lor
sub un Tei, sub Liliacul care/ înflorea în Raiul Câinilor!
Şi priveam Căţeaua Eroină/ cum Hrănea frumos atâtea Guri,
cum - de Milă şi de Bucurie - / Luna le zvârlea Firimituri!
Trec tramvaie... unul după altul/ - împietriţi de Moarte şi de Ger,
câinii fără Mamă se înalţă/ Dincolo de oameni şi de Cer!
Nişte Câini (despre oameni) Scris de Ion Zimbru
