Din colecția „Cele mai frumoase poezii rămase tablou”
(!) este foarte limpede: totul e tulbure
şi toate sunt cuprinse de ceaţă –
desigur, e o minciună paradoxală
când mă trezesc viu, dimineaţă (!)
(!) desigur, când ajung viu, seara,
încep a scrâşni un paradox mincinos:
e clar, nu am să pot afla niciodată
de ce umblă negura numai pe jos (!)
(!) pe sus, totul pare ca lacrima
dăruită de mama, în vremuri grele –
prin lacrima ei am văzut unde-s
paradoxurile tale, paradoxurile mele (!)
(!) paradoxal, pot a-ţi spune:
nimic nu-i mai clar ca o dimineaţă,
când lacrimile mamei se ridică la cer –
şi iar vine seară, şi iar vine ceaţă (!)
