Se-ntâmplă focul singur...şi-n slăvi lumina-i bate
cu linişte, şi suie căldură-n calendar...
trecutul se trezeşte şi-ncepe să coboare
n-odaie, cu sfială, cu sârg şi cu habar!
Şi, iată-l, cercetează unghere şi firide,
încolo şi încoace...(parc-a uitat ceva)...
ce ochi are trecutul!...nimic nu-i scapă, însă,
oare de ce nu vede (nicicum) absenţa mea?
Absenţa mea din timpul pe care-l pregăteşte
să-l dea eternităţii (şi altui început)
prin însă-şi răsturnarea-i, prin însăşi lăcomia
deşertăciunii cestui frumos ne/cunoscut!
Iată, văd ochii mamei, şi văd şi ochii tatei...
plin ochi cu ochi, trecutul i-ntreg, aici, model
prezentului, şi umblă, cu grijă, prin odaie,
şi parcă nici nu vede cum eu lipsesc din el!
Şi parcă îmi surâde cu milă...se destramă...
şi văd cum tot trecutul se suie-n calendar,
şi-aud cum se închide o uşă şi o poartă...
rămân să ardă focul, rămân să n-am habar!
Şi arde, şi mai arde...mă doare calendarul
cu sfânta lui lumină din/spre ne/cunoscut...
scot lacrimi şi tai lemne, fac flăcări şi scot lacrimi,
şi-mi spun: nu cred că merit să fiu (şi eu) trecut!
Uşă, poartă şi habar (despre lemne) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
