Potrivit datelor publicate de Eurostat, în trimestrul III al anului trecut, România s-a situat pe primul loc între statele membre UE în ceea ce priveşte creşterea costului orar al muncii (+16,5 la sută nominal faţă de aceeaşi perioadă a anului precedent). Podiumul a fost completat de vecinele noastre Ungaria (+12,6 la sută) şi Bulgaria (+10,7 la sută), ceea ce semnifică o tendinţă regională, dar mult mai pronunţată la noi. Valori semnificative de majorare a costurilor cu forţa de muncă s-au consemnat şi alte state foste socialiste, precum Estonia (+8,6 la sută), Lituania (+7,9 la sută), Slovacia (+7,3 la sută), Cehia (+7,0 la sută) şi Slovenia (+6,8 la sută). Tot în Balcani, pe lângă noi şi bulgarii, la greci s-a consemnat o creştere de +9,7 la sută. Media a fost cu mult mai mică, de doar 2,1 la sută, în UE, în timp ce creșterea costului orar al muncii în Zona Euro a fost de numai 1,6 la sută, cu scăderi ale acestuia în Portugalia (-1,1 la sută) și Finlanda (-3,0 la sută).
În Europa Centrală şi de Est s-a înregistrat o creștere relativă a costurilor cu angajații și a scăzut competitivitatea, din cauza costului mai scăzut al forței de muncă. O creştere a costurilor cu salariile în România era previzibilă, fiindcă în urmă cu doi ani eram pe ultimul loc în UE la partea care revine remunerării muncii din rezultatul activității economice, cu doar ceva mai mult de 30 la sută (față de peste 40 la sută în marea majoritate a țărilor din jur și peste 50 la sută în aproape toate țările occidentale).
Productivitatea muncii, mai bună decât în 2015, dar insuficientă
Totuși, erodarea competitivității prin prețul mai ridicat al muncii depuse ar fi trebuit justificată prin creșterea productivității. Media acestui indicator (referinţă pentru întreaga economie) a fost însă de numai 5,8 la sută, adică doar 35 la sută din majorarea costurilor cu forţa de muncă pe întreaga economie şi 50 la sută din cea consemnată în industrie. Aceste cifre sunt mult mai bune decât stagnarea productivităţii muncii din 2015 (0 la sută) sau scăderea de productivitate din 2016 (-0,4 la sută), fiind în acelaşi timp insuficiente în raport cu ritmul de creştere a costurilor cu munca, în special ţinând cont de competiţia zonală pentru atragerea de noi investiţii, mai ales că stăm relativ slab la infrastructură sau mediu de afaceri.
Mai nociv, pentru România, este felul cum a fost distribuită această creștere salarială. Spre deosebire de mai multe state foste socialiste (inclusiv Bulgaria) şi de tendinţa clară la nivelul mediei UE, la noi creşterea costurilor cu munca a fost mai mare în zona non-business a economiei. Mai mult, departe de situaţia relativ echilibrată din Cehia, Slovacia sau Ungaria, diferenţa este aici uriaşă ( 30,6 la sută non-business faţă de 11,8 la sută pe zona de business). După intrarea în vigoare a măsurilor recente de indexare programate pentru toți bugetarii, acest ecart se va majora și mai mult. Practic, la distribuirea beneficiilor creşterii economice, s-a făcut o alocare net prioritară către cei care primesc bani din impozite şi taxe (sectorul bugetar), în raport cu cei care le generează. Rezultatul, pe termen lung, este îngrijorător, fiindcă este greu de presupus că zona business va putea susţine, în condiţiile actuale, un nivel motivant de salarizare pentru angajaţii proprii, asigurând în acelaşi timp încasările bugetare previzionate pentru acoperirea creşterilor salariale din zona bugetară.
