Când o uzină se prăbușește, se aude un zgomot. Când se prăbușește o economie locală, se lasă liniștea. O liniște grea, în care furnizorii își numără pierderile, angajații își caută norocul prin Germania, iar statul... încearcă să-și recupereze banii.
Povestea Liberty Galați nu este despre o companie care a dat faliment. Este despre cum se privatizează profitul și se democratizează pierderea, cu eleganță contabilă și complicitate juridică. Despre cum dintr-un combinat se poate scoate tot ce e lichid, rămânând în urmă doar fierul vechi, datoriile și conferințele de presă.
Grupul internațional care a preluat combinatul a folosit ani de zile rețeta perfectă. A vândut, a exportat, a facturat, iar lichiditatea s-a scurs discret spre entități-soră și verii din alte țări, prin prețuri de transfer, împrumuturi intragrup și servicii de consultanță despre care nimeni nu poate explica exact ce au livrat.
Când a venit scadența, în loc de capital, grupul a trimis o hârtie: conversie de creanță în acțiuni. Așadar, nu bani, ci mai mult control. Statul? Își recuperează toți banii. Așa e legea. Băncile? La fel, că au garanții. Grupul? Rămâne acționar, în mod ironic, chiar mai bine poziționat ca înainte.
Cine pierde? Creditorii chirografari - adică exact cei care au ținut fabrica în viață: transportatori, furnizori de energie, prestatori locali, oameni care au avut încredere. Li se oferă, cu un zâmbet procedural, vreo 10%. În patru ani. Eventual. Dar nu-i problemă. Peste asta se va așeza tăcerea oficială, un plan de reorganizare plin de optimism și câteva articole despre “relansarea producției”.
Între timp, ce era de scos din combinat s-a scos, ce era de datorat s-a trecut pe seama creditorilor fără ghinionul unei ipoteci, iar statul român a aflat încă o dată că prețurile de transfer sunt mai greu de prins decât un somn bătrân în Dunăre. Și astfel, într-o țară în care capitalul pleacă ușor și responsabilitatea greu, Liberty Galați devine nu un caz izolat, ci un precedent în care schema este perfect repetabilă. Pentru că, vedeți dumneavoastră, în România, fabrica e doar decorul. Spectacolul real se joacă în documentele financiare. Și acolo, biletele sunt vândute cu mult înainte ca publicul să afle că urmează ultimul act.
