În România, unele procese nu se văd în Monitorul Oficial, dar se simt în economie. Privatizarea este unul dintre ele. Nu cea clasică, cu contracte și transfer de acțiuni, ci o formă mai discretă, construită în timp, prin control asupra managementului, asupra deciziilor și asupra fluxurilor economice.
De-a lungul anilor, o parte dintre companiile de stat profitabile au funcționat într-un cadru în care proprietatea formală a rămas la stat, dar influența reală s-a distribuit în jurul unor cercuri de decizie relativ stabile. Nu este o afirmație juridică și nici una care poate fi probată simplu, ci o ipoteză desprinsă din observarea unui model repetat: numiri de management cu ancorare politică, decizii de investiții greu de justificat strict economic, contracte cu furnizori care revin cu o regularitate notabilă indiferent de schimbările de guvern. Exemplele invocate frecvent în spațiul public sunt Hidroelectrica, Romgaz sau Transgaz, companii profitabile și strategice, în care statul rămâne acționar majoritar, dar în care criteriile de performanță au coexistat, nu întotdeauna confortabil, cu criterii de altă natură.
Această ipoteză merită luată în serios tocmai pentru că schimbă sensul discuției despre listarea la bursă. Inițiativa guvernului condus de Ilie Bolojan de a lista pachete minoritare apare, oficial, cu obiective clare: creșterea transparenței, atragerea de capital, consolidarea guvernanței corporative și dezvoltarea pieței de capital.
Reacții politice rapide și critice
Reacțiile politice au fost rapide și critice, invocând riscul pierderii controlului asupra unor active strategice.
Dincolo de aceste poziții, se conturează o întrebare mai directă: dacă statul își păstrează controlul prin pachetul majoritar, ce anume se pierde, concret, prin listare?
Răspunsul nu ține atât de proprietate, cât de modul de funcționare. O companie listată intră într-un regim diferit. Devine supusă unor reguli stricte de raportare, audit și transparență. Performanța este urmărită constant, iar deciziile trebuie justificate în fața investitorilor. În acest cadru, spațiul pentru decizii discreționare se reduce semnificativ, indiferent de cine deține pachetul de control.
De aici apare tensiunea. Și tot de aici începe o a doua lectură a acestui dosar, mai puțin discutată și, poate tocmai de aceea, mai relevantă. Există o logică politică pe care analiștii de cabinet o cunosc bine, dar care rareori apare formulată explicit în spațiul public. Ea funcționează astfel: cel mai eficient mod de a neutraliza un lider incomod nu este să îl ataci frontal, ci să îl încarci cu o agendă al cărei cost politic intern îl va eroda singur. Listarea pachetelor minoritare la bursă este, din această perspectivă, o reformă cu o proprietate remarcabilă: este suficient de legitimă pentru a nu putea fi respinsă din start, dar suficient de costisitoare intern pentru a crea fracturi în orice partid de guvernământ care şi-o asumă.
Companiile de stat, nu numai active economice
Companiile de stat profitabile reprezintă, în logica partidelor românești, mult mai mult decât active economice. Ele sunt noduri de influență: surse de numiri în consilii de administrație, de contracte cu furnizori fideli, de fluxuri care nu trec prin bugetul public, ci prin rețele care funcționează discret și eficient. Un premier care atacă aceste noduri nu atacă o practică abstractă, ci interese concrete ale unor oameni care au funcționat, mulți dintre ei, chiar în interiorul propriului partid.
Dacă Bolojan a îmbrățișat această agendă fără să fi evaluat complet această dimensiune, a acceptat, poate fără să știe, rolul ingrat al reformatorului care curăță ograda proprie. Dacă a evaluat-o și a acceptat-o oricum, calculul este diferit și mai interesant. Dacă însă agenda i-a fost construită și livrată cu intenția că va genera rezistență internă suficientă pentru a-i șubrezi poziția în partid, atunci discuția despre listare trebuie purtată pe două registre simultan: cel economic, despre transparență și guvernanță, și cel politic, despre cine câștigă dacă reforma eșuează și cine câștigă dacă reformatorul cedează. Cele două registre nu se exclud. Dimpotrivă, se explică reciproc.
Guvern tehnocrat controlabil din exterior
Retragerea PSD din guvern și depunerea moțiunii de cenzură alături de AUR reprezintă, la prima vedere, o mișcare paradoxală. PSD și AUR nu au program comun, nu au cultură politică compatibilă și, în mod oficial, PSD a declarat că nu va construi un guvern cu AUR după căderea executivului. Această declarație, rostită cu solemnitate, a fost primită cu seriozitate de o parte a presei. Ar merita, totuși, privită cu mai multă răbdare.
Într-o schemă în care moțiunea de cenzură nu este un act de opoziție, ci instrument de repoziționare, coerența nu se caută în programele declarate, ci în interesele convergente ale actorilor care o susțin. Iar aceste interese sunt, la o privire mai atentă, surprinzător de bine aliniate. PSD are nevoie să revină la guvernare fără costul electoral al unei alianțe cu AUR.
Soluția elegantă este guvernul tehnocrat: un executiv aparent neutru, instalat cu acordul parlamentar al celor care tocmai au dat jos guvernul, controlabil din exterior și suficient de comod pentru a lăsa lucrurile să revină la normal, adică la starea anterioară reformelor incomode.
Aripa din PNL care nu îl agreează pe Bolojan are un interes mai simplu și mai direct: scapă de un lider care a perturbat echilibrele interne și care, prin agenda de transparentizare a companiilor de stat, amenința rețele pe care și unii liberali le-au cultivat cu grijă. Că acest scop se realizează printr-o moțiune depusă alături de AUR este un detaliu de procedură, nu o problemă de principiu, cel puțin în practica politică autohtonă.
Președintele în exercițiu, dacă vizează un al doilea mandat, are și el un calcul propriu. Bolojan, cu profilul său de administrator auster și cu capitalul de credibilitate acumulat, reprezenta unul dintre puținele nume cu potențial real de contracandidat. Eliminarea sa de la guvernare, prin erodare internă și prin eșecul asumat al unei reforme prea mari pentru structurile actuale, reduce câmpul electoral cu un competitor serios, fără ca eliminarea să fie atribuibilă cuiva anume.
AUR, în schimb, câștigă cel mai simplu. Rămâne în opoziție, cu o retorică antisistem pe care o poate alimenta indiferent cine guvernează, fără să suporte costul responsabilității guvernamentale și fără să se compromită printr-o alianță vizibilă cu o forță politică pe care baza sa electorală o privește cu suspiciune. Moțiunea comună nu este o alianță programatică, ci un vot utilitar, suficient de ambiguu pentru a fi interpretat în orice sens după ce se produce efectul dorit. Ceea ce-i reunește pe acești actori nu este un acord explicit, un protocol semnat sau o strategie comunicată, ci ceva mai rezistent decât atât: convergența de interese în jurul unui rezultat comun.
Falsă reputație de neutralitate
Guvernul tehnocrat servește pe toată lumea, cu excepția unuia singur, cel care a asumat reforma și care urmează să plătească prețul nerealizării ei. Guvernul tehnocrat are, în cultura politică românească, o reputație nemeritată de neutralitate. În fapt, un executiv tehnocrat instalat cu voturile unor forțe politice care tocmai au dat jos un guvern ales nu este mai puțin politic decât predecesorul său, ci diferit politic: lipsit de mandatul reformei, dependent de sprijinul parlamentar al celor care l-au instalat și, prin aceasta, obligat să nu deranjeze tocmai ceea ce trebuia deranjat.
Agenda listării la bursă, în acest scenariu, nu este respinsă frontal, ci abandonată discret. Nu printr-o decizie formală, ci printr-o succesiune de amânări tehnice, de dosare nefinalizate și de priorități reașezate. Companiile rămân cum erau. Rețelele rămân cum erau. Iar discuția despre transparentizarea lor devine, din nou, una de viitor, mereu amânată pentru un moment mai potrivit care nu sosește niciodată.
Trebuie spus și ce rămâne nerezolvat structural. Un pachet minoritar listat la bursă nu modifică fundamental structura de control dacă numirile în consiliile de administrație rămân la latitudinea guvernului. Transparența financiară nu elimină automat influența politică în management, ci o face mai vizibilă și, prin aceasta, mai costisitoare. Este un pas, nu o soluție completă. Un guvern tehnocrat, instalat prin mecanismul descris mai sus, nu va face nici măcar acest pas.
Întrebarea din titlu capătă acum un sens mult mai stratificat. Nu doar dacă se mai pot vinde la bursă companiile supuse unei forme de control informal, ci dacă cel care și-a asumat această agendă înțelege complet geometria politică din jurul ei și dacă structura de sprijin de care ar fi nevoie există sau a fost deja demontată cu metodă.
Răspunsul la această întrebare nu se află în comunicatele de presă ale partidelor și nici în declarațiile despre incompatibilitatea cu AUR. Se află în lista beneficiarilor rezultatului, indiferent de forma pe care acesta o va lua. Iar când beneficiarii sunt atât de diverși și aparent incompatibili între ei, dar cu toții orientați spre același deznodământ, probabilitatea că deznodământul este planificat este mai mare decât probabilitatea că este accidental.
Companiile de stat rămân, deocamdată, cum au fost. Ceea ce se schimbă este că mecanismul prin care rămân astfel a devenit, pentru o clipă, mai vizibil decât de obicei.
