Prima generație a capitalismului românesc se pregătește, încet, să facă pasul în spate. Oameni care au construit afaceri după 1990, în comerț, industrie, imobiliare, servicii, agricultură, tehnologie sau media, ajung astăzi la vârsta la care bilanțul personal începe să conteze mai mult decât următorul contract.
Au, în general, între 60 și 80 de ani. Cei mai tineri au prins capitalismul la început de drum, cu energie, risc și instinct. Cei mai vârstnici veneau deja cu experiență din vechea economie, cu relații, cunoștințe tehnice și simțul ierarhiei. Toți au crescut într-o lume în care regula principală era adaptarea.
Profilul lor este amestecat. Sunt fondatori, patroni, patriarhi, negociatori, oameni de rețea. Mulți au condus direct, personal, aproape fizic. Firma a fost biroul lor, familia lor extinsă, uneori chiar forma lor de identitate. Pentru acești oameni, retragerea nu înseamnă simplă pensionare. Înseamnă pierderea centrului de comandă.
Vor sta liniștiți? O parte, da. Cei care au vândut bine au copii pregătiți, patrimoniul ordonat și orgoliul sub control. Aceștia se vor muta spre administrarea averii: imobiliare, investiții, fonduri, donații, fundații, poate câteva proiecte de suflet.
Dar mulți vor rămâne implicați. Vor ieși din operațional, însă vor păstra influența. Vor sta în spatele copiilor, în consilii, în fundații, în cluburi sportive, în patronate, în presa locală, în relația cu băncile și, discret, în politică. Puterea financiară nu se evaporă la pensie, ci își schimbă doar costumul.
În orașele medii și mici, astfel de oameni pot rămâne extrem de influenți. Au terenuri, clădiri, lichidități, contacte, memorie economică și capacitatea de a deschide sau închide uși. Uneori vor fi mai puternici fără funcție decât alții cu funcție. România cunoaște bine această specie: omul care nu mai semnează, dar încă se întreabă lumea ce părere are.
Există câteva tipuri mari
Avem patriarhul care predă formal puterea, dar păstrează telecomanda. Avem rentierul care transformă firma în avere administrată. Avem mecena local, care finanțează sport, cultură, evenimente și influență. Avem fondatorul obosit, care vrea liniște, dar descoperă că afacerea depindea prea mult de el.
Avem și antreprenorul lucid, mai rar, care pregătește din timp succesiunea și acceptă că firma trebuie să devină instituție.
Marea problemă este că mulți dintre acești oameni nu au fost educați să predea puterea. Au fost educați să o cucerească și să o apere. Au trecut prin inflație, blocaje, controale, parteneri nesiguri, legislație schimbătoare și concurență dură. Pentru ei, controlul nu este capriciu. Este reflex de supraviețuire.
De aici va veni drama următorului deceniu: copiii vor primi acțiuni, dar nu întotdeauna autoritate. Vor avea firme, avere, dar nu întotdeauna mecanisme și ordine.
Prima generație a capitalismului românesc a știut să facă bani, iar a doua generație va trebui să dovedească dacă știe să facă instituții funcționale. Din umbră, bătrânii fondatori, vor privi atent, cu mâna pe telefon, cu ochiul pe conturi, cu gândul că, la nevoie, încă mai pot coborî în ring.
