Nu sunt o persoană extrem de pudică. Una că, jurnalist fiind, într-o ţară precum România, te obişnuieşti, în ani, şi cu exprimarea mai puţin delicată a unora şi doi că, structural, nu sunt un om care să fie ofensat uşor. Cu toate acestea, în ultimii ani, am sentimentul că asist, neputincioasă, la degradarea noastră, a românilor, ca oameni, ca popor.
Am uitat nu numai cei şapte ani de acasă, care, în cazul meu şi al multor generaţii de copii născuţi înainte de 1990, au fost de fapt şase, dar şi elementarele reguli de bun simţ cu care ne băteau la cap profesorii, în şcoală. Nu mai ştim să salutăm, să spunem „te rog” şi „mulţumesc”.
Suntem în epoca de vârf a telefoanelor mobile, dar nu ne mai amintim să vorbim politicos nici măcar la telefon. Comunicăm în viteză informaţii, cifre, ore de întâlnire sau mai ştiu eu ce alte lucruri importante, dar ignorăm funcţia principală a oricărei convorbiri. Aceea de a stabili o legătură între doi oameni. O legătură care merge dincolo de simplul act al transferului de date, o legătură menită să transmită şi emoţii.
Politicienii care ne reprezintă, factorii de decizie din instituţiile statului şi alţi oameni desemnaţi să se lupte pentru interesele noastre au telefoane de serviciu la care îşi permit să nu răspundă, cu toate că noi le plătim convorbirile. Sau, mai nou, îşi fac încălzirea pentru campania electorală care oficial nu a început, dar neoficial e în plin avânt, trimiţând SMS-uri nesolicitate gălăţenilor cu drept de vot.
Cetăţenii obişnuiţi, care-şi plătesc ei înşişi impulsurile, le folosesc uneori doar cu scopul de a ataca, în mod laş, din spatele unui număr necunoscut, fără alt scop decât distracţia. Am fost martoră zilele trecute, în autobuz, la o repriză de divertisment adolescentin: trei puşti sunau la nimereală şi drăcuiau fără nicio jenă pe oricine avea nenorocul să răspundă. Înjurau gros, fără perdea, râdeau precum căpiaţii şi pe urmă închideau.
AlaItăieri, un cititor turmentat a sunat pe numărul redacţiei şi, până să apucăm să-l întrebăm frumos cu ce îl putem ajuta, ne-a trimis la origini de nu ne-am văzut, folosind, pe deasupra, tot felul de invective, care mai de care mai suculente. Fără niciun sens, chiar fără adresă, doar fiindcă putea.
Evident, asta nu ne va determina să nu mai răspundem la alte apeluri, suntem aici pentru gălăţeni, ca întotdeauna. Dar amărăciunea pe care o simţim când vedem că nu suntem trataţi cu acelaşi respect pe care li-l arătăm noi oamenilor rămâne ca un gust de cocleală, de care, orice ai face, nu poţi scăpa.
Şi, în lipsă de altă explicaţie viabilă, spui că omul cu pricina era în mod evident beat sau nebun. Şi măcar el avea scuza asta, pe care eu una nici măcar nu o admit.
În schimb, ceilalţi comunicatori – termen sforăitor utilizat în ultimii ani când vrei şi când nu vrei, la nimereală – care îţi bagă pe gât mesaje nedorite n-au nicio scuză.
Să fie campania electorală o justificare pentru orice? N-ar fi mai cinstit să aştepte intrarea în legalitate şi să trimită SMS-uri, scrisori sau să-i pună pe aplaudaci să sune direct cu mesajul: „Vă rog, votaţi-mă!”? Aşa, măcar ar da dovadă de bun simţ. Şi poate i-am vota măcar pentru asta.
