A spune exact cum trebuie să spui nu se învaţă la facultate, nu se câştigă în masterate – trebuie să o ai în tine sau să o câştigi în timp, observând cu bun-simţ. Şi dacă te simţi în stare cu adevărat să te exprimi şi, mai ales, să-i exprimi pe alţii, fă-o profesionist!
Arta de a comunica nu se poate plăti cu bani, este cartea ta de vizită, tu, omule politic, întreprinzătorule, povestitorule, scriitorule, ziaristule, traducătorule… Da, traducătorule, căci multă furie se adună în mine când văd cum se distrug operele puse de afacerişti nesimţiţi în ambalaje ieftine şi murdare!
La festivalul naţional de film care tocmai s-a încheiat la Galaţi am avut parte încă o dată de o durere surdă, constatând că filme superbe, aplaudate – ca la teatru! – de către spectatori erau subtitrate mizerabil sau cel puţin sărăcăcios în engleză. Şi aşa ajung în lume! Mai bine facem filme mute!
Un singur exemplu: personajul interlop se plângea că îl supără „pateul”, iar traducătorul se mulţumise să traducă plat „liver” – ficat, scăpând de mesajul argotic, deşi acesta definea personajul.
Am văzut de pildă filmul unui tânăr regizor, „Umilinţă”, aplaudat în finalul proiecţiei. Publicul, chiar şi cel tânăr, a ieşit după regizor ca să-l felicite, erau oameni cu lacrimi în ochi. Am aflat că filmul avusese de fapt premiera la Cairo, deci într-o altă cultură, scriseseră despre el şi ziarele de limbă engleză. M-am întrebat cât de greu le-a fost să înţeleagă povestea unui om pe care îl doare „pateul”.
Traducerea, expediată, le-o reproşasem şi filmelor de scurtmetraj artistic aflate în concurs în festival, cele ale studenţilor, multe subtitrate, desigur, pe bani puţini, pentru că şi finanţarea a fost firavă. Şi filmele străine prezentate seară de seară au avut uneori necazuri cu traducerea uşoară. Aşa cum vedem de altfel mereu la televizor.
Discutând cu profesorul Petru Iamandi, cunoscutul traducător gălăţean, unul dintre cei care ridică din probitate traducerea la statutul meritat, acela de artă în sine, am aflat că a făcut cu studenţii săi experimente de „autopsie” a traducerilor idioate de film. M-am cutremurat, gândindu-mă unde ar fi dus propunerea de a dubla în româneşte, cu actori, filmele străine, dacă actorii ar fi citit traduceri inepte. Aşa, „pour les connaisseurs”, măcar asculţi şi versiunea originală, nemasacrată de traducători…
Şi tot profesorul gălăţean mi-a povestit o întâmplare care mi se pare emblematică pentru cele spuse mai sus: o firmă de catering din Timişoara şi-a schimbat traducătorul tradiţional pentru meniurile tipărite. Probabil cu unul mai ieftin, argument valabil (dar nu unicul!) în economia de piaţă.
Rezultatul: pe meniurile tipărite, în dreptul articolului „Prăjitură cu rahat” (desigur, rahat turcesc, nu…) a apărut „traducerea”, „exactă”: „Cake with shit”!
Mă întorc deci şi spun: o societate comercială, o uzină, o editură, un ziar, o grădiniţă, sunt conduse, atunci când chiar sunt conduse, cu sufletul. Nu s-a inventat încă stăpân care să-ţi poruncească să munceşti mai mult decât ţi-o ceri chiar tu, din „boala” de a face bine, mai bine, ceea ce-ţi place.
Sigur, guvernele României, dând dovadă de patriotism, n-ar trebui să-i mituiască pe scriitori şi cineaşti ca să scrie, ci să nu se calicească, să plătească unor împătimiţi, nu unor şmecheraşi mai ieftini, traducerea şi promovarea lor; în fond, promovarea României. Care merită mai mult decât o frunză de brand sau… o prăjitură cu rahat!
Însă, apropo de cuvântul, scuzaţi, „patriotism” (îi prefer termenul de „tupeu”, tupeul de a recunoaşte cine eşti, cu bune, cu foarte bune, cu rele, cu foarte rele): cred că oricine se înhamă la o traducere, pentru bani, trebuie să se gândească dacă este cartea proastă a unui grafoman cu bani sau o operă care ar putea vorbi, prin reuşita ei, despre ţara de baştină a autorului: România.
