Mergeam, de Zilele Galaţiului, ca tot omul, prin oraş, cu copilul de mână. Ne uitam amândoi la luminiţele festive agăţate de stâlpi (cam sărăcuţe, dacă e să fiu sincer), ne opream la măsuţele "meşterilor" amplasate pe Brăilei, în zona A-urilor, care aveau o mulţime de jucării cu becuri şi beculeţe şi cam atât, am trecut şi pe la tiribombe, cum plastic le-a spus una dintre colegele mele... Ce mai, încercam să profităm, ca foarte mulţi dintre gălăţeni, de oferta de "entertainment" a Primăriei de la sfârşit de noiembrie şi început de decembrie. Şi pentru că tot am vorbit de "lup", nu am avut cum să nu remarc coşurile de gunoi, cele noi, elegante, cu design, zvelte, având în faţă stema stilizată a Galaţiului şi inscripţionate pe lateral cu "Primăria Galaţi". Ei bine, într-unul din coşurile acestea noi, cineva îşi aruncase umbrela. Probabil se stricase şi omul a scăpat cât mai repede de ea. Ce mi-a atras atenţia însă a fost faptul că, având umbrela respectivă îndesată în el şi încă vreo două-trei ambalaje, coşul acela practic se umpluse, nu mai aveai cum să pui nimic. Ok, nici să-l faci cât un tomberon de bloc, dar totuşi, parcă s-a pus prea mult accentul pe design în dauna utilităţii. Avem străzi întregi pe care nu vezi nici zare de coş de gunoi (cazul Ana Ipătescu sau cel al modernizatei Traian), iar pe multe dintre celelalte trebuie să mergi cu o hârtie în mână sute de metri până să ai unde să o arunci. Nici staţiile de autobuz nu au toate coşuri unde să fie aruncate biletele folosite. Aşa că dacă tot nu ai destule coşuri, măcar fă-le puţin mai mari pe cele noi! Dar mai sunt şi alte cazuri care ne dovedesc că, într-o mare măsură, suferim de sindromul lucrurilor mici. De exemplu, refugiile din staţiile Transurb: e clar că cel care le-a proiectat nu a aşteptat niciodată în viaţa lui un autobuz într-o staţie unde să-l bată vântul, soarele ori ninsoarea. Sunt atât de delicate şi de mici şi cu atâta design "în ele", că mai mult de cinci-şase oameni nu încap sub acoperişul lor. Şi chiar dacă ar încăpea, mare gheşeft nu ar avea, că oricum te suflă vântul ca pe câmp. Sau parcările în care intră doar jumătate din maşină, restul ocupând o bună bucată din banda întâi de circulaţie. Şi exemple mai sunt cu duiumul. În multe filme americane, se găseşte câte unul care să spună, profesoral, "think big!". Adică "gândeşte la scară largă!" Poate asta ar trebui să facem şi noi, gălăţenii, ca să ne eliberăm odată de sindromul lucrurilor mici. Pentru că altfel, atunci când ne vom dori cu adevărat să facem ceva măreţ, ne va ieşi doar un mare fâs!
Sindromul lucrurilor mici Scris de Cristinel Luca
