Ideea „mă bate, dar e omul meu” este încă atât de înrădăcinată în mentalitatea noastră alături de prevenitoarea atitudine „să nu te bagi în casa nimănui”, încât nu e de mirare că ajungem să asistăm la măcelărirea vecinei, a colegei sau a educatoarei copilului fără să fi mişcat nici măcar degetul mic.
De un an, România #rezistă să împiedice aşa-zisa reformarea a justiţiei, să îi oprească pe cei de sus să îşi facă legi pentru ei. E foarte bine! Zeci de mii de oameni ies în stradă la mitinguri programate şi anunţate ca să apere statul de drept, în timp ce, pe muţeşte, alături de ei, de zeci de ani, mii de femei sunt maltratate, mii de copii sunt agresaţi şi martori la orori de neînchipuit şi asta pentru că statul pe care îl vrem "întreg" ţine hangul mentalităţii unei societăţi obediente şi „nu se bagă în casa omului”.
Două mămici tinere au fost ucise zilele trecute în România, nu de vreun golan care să le fi vânat lanţul de la gât, ci de foşti parteneri de viaţă, taţii pruncilor lor. Asasinatele, dintre care unul comis la câţiva metri de copilaşi aflaţi în grădiniţă, au fost culmile unor probleme vechi şi cunoscute, nu doar de cei implicaţi direct, ci şi de autorităţi. Clasicul ordin de protecţie, o foaie de hârtie care se obţine numai de la un judecător care îl dă numai dacă i se prezintă probe, n-a valorat doi bani în faţa geloziei morbide şi a determinării de neclintit a foştilor soţi-criminali. O condamnare, poate, pentru lovire sau hărţuire? Pedepsele sunt infime, iar puşcăria, dulce. Ar fi, poate, altceva, dacă în chestiunile de violenţă domestică, celor abilitaţi să intervină li s-ar da puteri sporite, şi desigur, pârghiile prin care să le exercite. Dacă poliţistul ar mai putea (şi ar mai avea şi unde!) să îl reţină „la cald”câteva zile pe soţul/tată/mama agresoare fără nicio formalitate, să îi dea direct ordinul de protecţie şi să aibă şi oamenii necesari care să îi urmărească cu stricteţe respectarea şi să aibă la îndemână orice alte pârghii de protecţie menite să protejeze victimele, uneori chiar împotriva voinţei lor, poate am mai putea pretinde că ne apropiem de noţiunea de apărare a drepturilor omului. Interesul naţional nu presupune doar politică şi corupţie. Presupune siguranţa vieţii şi dreptul de a nu lăsa copii orfani sub ochii neputincioşi ai legilor.
