Zilele trecute, primesc pe mail un mesaj din acelea care circulă tot mai des în ultima vreme – mici prezentări cu fotografii şi text, unele hazlii, altele romantico-siropoase - cu subiectul „Cine a mai rămas în România?”.
Autorul, spre deosebire de mulţi alţii, ştie bine limba română şi o foloseşte cu abilitate ca să ne provoace şi un zâmbet, dar şi un motiv de reflecţie. Ideea mesajului este că în ţară au mai rămas doar şoferi de taxi impertinenţi care ascultă manele, zugravi leneşi, ingineri nemulţumiţi de propria condiţie şi care nu fac nimic pentru a şi-o schimba. În fine, oameni fără orizonturi, fără ambiţii, fără dragoste de muncă, profund dezinteresaţi de tot ce se şi li se întâmplă.
Închizând mesajul, am stat puţin şi am reflectat, nedumerită: bine, bine, mi-am spus, dacă aceştia sunt toţi oamenii din ţara asta, eu în ce categorie intru? Şi mama, care îşi dă sufletul la catedră, şi colegii mei, care sunt pasionaţi de ceea ce fac? Şi o vânzătoare drăguţă, din Ţiglina, care mi-a dat să probez 15 modele diferite ale unui obiect de îmbrăcăminte, până am găsit ce doream? Sau un nene din piaţa din Micro 19, care face un hrean delicios la borcan şi nu se zgârceşte la oţet şi miere?
Noi, cu toţii, nu suntem tot români? Departe de mine gândul de a generaliza în vreun fel. Ştiu, clar, că sunt mulţi oameni cărora nu le pasă de nimeni şi nimic, cărora munca în sine nu le aduce nicio satisfacţie, ci este doar un mijloc de a obţine bani, şi aceia puţini.
Sunt conştientă că e ţara plină de leneşi, de beţivi (nu e sfârşit de săptămână să nu umple sălile de la Urgenţe după ce şi-au băut minţile!), de hoţi, de şmecheri şi de şmenari, care mai de care mai unşi cu toate alifiile. Îi ştiu, le înregistrez cu scârbă existenţa de ani de zile. Şi sunt de părere că legea nu e destul de aspră în a-i pedepsi cum se cuvine.
Cu toate astea, există încă în România oameni cu mintea întreagă, oameni care muncesc şi pentru a lăsa ceva în urma lor, oameni responsabili, care-şi educă aşa cum trebuie copiii, care se gândesc nu numai la ei, ci şi la cei mai trişti ca ei.
Oameni precum Lia Stoica, o bucureşteancă tânără care se luptă, într-o campanie numită „Fii om darnic!”, să-i ajute pe copiii din orfelinate şi spitale.
Români care nu vor musai să plece din ţară, nu pentru că nu ar putea, ci pentru că încă mai cred în ţara şi în poporul ăsta, aşa cum e el, cu bune şi cu rele. Despre românii aceştia, nimeni nu face prezentări haioase în Power Point, pe care să le facă apoi să circule pe Internet.
Despre ei se vorbeşte rar sau deloc, de aceea par şi atât de puţini. Într-o ţară în care vedem peste tot numai exemple de „Aşa nu!”, poate ar fi cazul să le facem mai multă reclamă celor de „Aşa da!”. Să-i marginalizăm pe leneşi, pe răi, pe incompetenţi. Să-i transformăm în fantome.
Şi poate aşa, în vreo 50 de ani, vom ajunge să primim pe mail mesaje cu „Cele mai spectaculoase clădiri din lume” în care România să nu fie prezentă numai cu Palatul Parlamentului.
