Mă uit în jur şi nu pot să nu mă minunez constatând, pe zi ce trece, că românii sunt un popor de neînfricaţi! Nu tu frică de lege, nu tu frică de moarte, nu tu frică de faptul că vreo amendă pentru rele purtări i-ar putea lăsa fără bani de pâine o lună întreagă.
Circula zilele trecute, pe internet, un filmuleţ cu un cetăţean la o vârstă destul de venerabilă, care se ţinea nesigur de portiera unei maşini (bănuim că personală) şi sontâc-şontâc, impiedicat evident şi de niscaiva afecţiuni medicale care îi încetineau mult mişcările şi reflexele, s-a urcat la volan. După care a pornit. Filmuleţul fusese realizat în Galaţi şi a împărţit audienţa în trei: unui l-au blamat pe postac că a filmat în loc să-i dea o mână de ajutor, alţii au sărit cu oprobriul pe şofer, iar alţii, pur şi simplu, s-au amuzat. Clar, semnalul de alarmă era că astfel de pericole există şi se plimbă printre noi, o maşină condusă de un om cu afecţiuni medicale putând oricând să se transorme într-o bombă pe roţi, care să omoare în trafic, pe trecerea de pietoni sau pe trotuar. Nu am nimic cu şoferii care au reuşit să ajungă la o anumită vârstă cu carnetul în buzunar. Nici chiar cu cei care, cu carnet la purtător, nu găsesc utilitatea semnalizării la un bolid BMW sau Audi şi cred că singura dotare utilă a "avioanelor" pe roţi este pedala de acceleraţie. La fel ca cel pentru care strada Brăilei a fost prea îngustă în dimineaţa zilei de sâmbătă şi a făcut un iureş terminat violent (şi periculos) într-un stâlp. Exemple ca acestea sunt cu sutele şi fiecare dintre noi, şofer sau pieton, are cel puţin câteva experienţe personale legate de expunerea la pericolele provocate de inconştienţii care nu mai pot sau vor să fie într-un fel anume. Aici îi includ pe cei slabi, pentru care paharul de băutură nu este un impediment ca să urce la volan. Nenorociri semănate de asemenea indivizi purtători de permis s-au tot contabilizat, bifându-i ca protagonişti şi pe preoţi, profesori, poliţişti. Adică unii care ar trebui să aibă conştiinţa puterii exemplului. Concluzia: nimeni nu se sperie de nimic, nici că ar putea ucide, nici că ar putea muri, nici că ar putea încasa amendă, nici că ar lăsa, într-un moment de teribilism, copii orfani sau mame singure. Încep să cred, tot mai mult, în ideea acelora care îi obligă pe nesăbuiţi să muncească la morgă, cu "rezultatele" nebuniei lor în faţă şi duhoarea de cadavru impregnată în suflet. Fără amenzi uriaşe, fără ani grei de puşcărie. Ci multă muncă în folosul comunităţii pe care o sfidează, zilnic, de pe patru roţi.
