Să nu fim cârcotaşi că, dacă nu se face, de ce nu se face, şi dacă se face, de ce se face. Dar când Dorel încurcă iţele, nici dracu' cu toate vicleşugurile lui nu mai spală obrazul autorităţilor în cârca cărora pică ploaia de sudălmi ale plătitorilor de taxe.
Zeci, sute de milioane de lei s-au dus în conturile firmelor cu baftă la contractele cu statul pentru lucrări de reabilitare, amenajare, resistematizare sau cum le-o mai zice investiţiilor menite să ne facă viaţa şi oraşul mai frumoase. Orice lucrare, mai mică sau mai mare, aduce cu sine şi inconveniente, după principiul că pentru a fi bine trebuie mai întâi să fie şi rău. Trebuie să strângem din dinţi când trecem prin nămolul sau praful vreunei străzi desfundate cu lunile, suportăm, când ne e lumea mai dragă, întreruperi (planificate sau nu!) ale furnizării apei sau curentului electric, ori ne rupem maşina prin tot feluri de şanţuri improvizate. N-avem încotro, dar suportabilitatea dispare brusc în faţa infinitului Dorel, sau al fraţilor lui, că mama lui Dorel e mereu…productivă.
Bunăoară, mega-lucrarea care a fost anunţată ca finalizată de Primărie şi care le-a pus nervii pe bigudiuri şoferilor, timp de jumătate de an: cea de la intrarea din oraş, dinspre Tecuci. Sensurile giratorii, lăţirea străzii, crearea unei bretele şi ce s-a mai făcut în schimbul unei sume care depăşeşte 10.000.000 de lei au dat naştere la cozi interminabile, trafic blocat, haos. Dar, ura! De săptămâna trecută se circulă pe două sensuri, iar cozile până la Şendreni n-ar trebui să mai existe. Finalizarea lucrării, dublată de redeschiderea circulaţiei, a fost însă după principiul grăbitului fetei mari la măritat, pentru că autorităţile au „omis” dezastrul asfaltic de acolo. Cratere uriaşe, nesemnalizate, sanţuri, care mai nivelate, care mai adânci, pietriş, totul cum a rămas după maşinile folosite la executarea lucrărilor. Pe lumină, un dezastru, pe întuneric, un coşmar. Oare nu se putea ca anunţata roabă de asfalt ce va fi turnată la anul, să fi fost precedată de un pic de lucru conştiincios ca să nu i se dea unei astfel de investiţii gustul bătăii de joc? Oare o fi posibil ca trotuarele devenite tranşee în aceste zile prin Ţiglina, centrul oraşului şi cine mai ştie pe unde să nu aibă o soartă similară după ce excavatoarele îşi vor fi terminat treaba? Sau trebuie să ne resemnăm că preţul civilizării noastre, aşa cu hopuri, va fi mereu legat de noroiul de pe talpă care sare, din când în când, şi pe obraz?
