La un secol de la momentul Marii Uniri, zona Galaţi - Brăila se află, mai mult ca niciodată, în postura Cenuşăresei. Ignorată şi neglijată în mod constant la împărţirea bugetului naţional, poate spera această parte sărăcită a ţării la o schimbare a norocului, ca în morala basmului amintit?
În urmă cu exact 52 de ani, pe 4 februarie 1967, începea construcţia primei autostrăzi din România: A1 (Bucureşti - Piteşti). Gândit de politicieni încă din perioada interbelică, planul început de comunişti viza construirea a nu mai puţin de 3.000 de kilometri de autostrăzi, ceea ce ar fi transformat România într-o bijuterie a infrastructurii rutiere.
Acum, la jumătate de secol distanţă, putem privi lucrurile la rece. Cu doar 807 kilometri de autostradă funcţionali la început de 2019, planul celor 3.000 de kilometri care ar fi trebuit finalizaţi deja pare utopic.
Dincolo de simpla măsurare a kilometrilor, mai grăitor pentru situaţie în care ne aflăm este faptul că, la un secol de la Marea Unire, nu avem încă o autostradă care să lege Moldova de celelalte provincii istorice.
În acest context, zona Galaţi - Brăila iese pierzătoare de două ori. Mai întâi, suntem ţinuţi în loc şi chiar daţi înapoi de o infrastructură rutieră şi feroviară mai proastă chiar decât acum jumătate de secol. Apoi, Galaţiul nu ar putea beneficia prea mult nici dacă mult discutata autostradă A8 (Iaşi - Târgu Mureş) ar începe să fie în sfârşit construită.
În ciuda numeroaselor promisiuni electorale făcute, după anul 2000, pe această temă şi în pofida potenţialului economic pe care indiscutabil îl avem, reuşim cumva să ne alegem şi, culmea, să ne mulţumim cu firimiturile scăpate sub masa celor care împart bugetul ţării la Bucureşti.
Ca români, putem fi totuşi optimişti. În ciuda situaţiei dramatice din trecut şi a celei problematice din prezent, ţara noastră trăieşte totuşi, în cea mai bună dintre lumile posibile, iar perspectivele, deşi destul de îndepărtate, sunt bune. Ca gălăţeni, în schimb, dacă ne vom mulţumi, la fel ca până acum, cu rolul de simpli spectatori ai propriilor drame, basmul se poate lesne transforma într-o poveste de groază fără sfârşit.
