Nici măcar viaţa, darul suprem, nu vine la pachet decât cu un preţ, cu un sacrificiu, oricât de mic sau firesc ar părea. Darmite acele acte voluntare, asumate de oameni construiţi genetic pe sistemul „dai, dai, dar important e ce primeşti la schimb”!
Am mai scris despre acei farisei deghizaţi în oameni de bine, pretinşi ambasadori ai actelor de binefacere şi speram să nu o mai fac. E plină lumea de chinuiţi ai sorţii pentru care salvarea, viaţa, şansa depind de sume mari de bani, supraomeneşti pentru ei, dar posibile prin efortul conjugat al societăţii, al oamenilor. Pe fondul înmulţirii acestor situaţii a apărut şi business-ul: „manageri de binefacere”. Nişte entităţi private, declarate cu scop nepatrimonial, autodeclarate ambasadoare ale celor chinuiţi, nevoiţi să apeleze la pomana publică pentru a aduna ban pe ban ca să îşi capete şansa la viaţă. Sute de cazuri au reuşit să îşi găsească, cel puţin financiar, rezolvare prin sprijinul entităţilor care gestionează, contractual şi contabiliceşte, nevoia celui aflat în suferinţă. La adăpost, ce nu se vede, suferindul, promovat şi afişat peste tot, este o sursă de venituri care de multe ori depăşesc nevoile lui personale. Bani care depăşesc sumele din contracte, care oficial nu li se cuvin şi care se duc unde se duc, pentru că se duc. Chiar dacă, pentru mila lui, a bolnavului mâncat de cancer, a copilaşului născut cu malformaţie sau a mamei măcinate de vreo boală pe care se chinuie să o ascundă propriului copil, un alt necăjit, şi el sărac, dar sensibilizat, îşi rupe de la gură ca să facă un bine. Sau pentru care, un alt „nebun”, neagăţat în vreo organizaţie, se gândeşte să facă ceva independent, să susţină simbolic cauza poate cântând, poate alergând sau vânzând mărţișoare. Lupta e inegală între o organizaţie şi cei care ajută printr-o altfel de implicare. Pentru că acolo imaginea contează, şi nu mesajul. Imaginea aduce bani şi recunoaştere, nu conştiinţa adevăratului gest.
Vrem să schimbăm lucruri, să explicăm, să fim ajutaţi, să trăim într-o societate cu mentalităţi şi buzunare deschise către cei în nevoie. Vrem să îi facem pe sceptici să zâmbească la vederea unui copil cu handicap, să îl accepte ca pe al lor, să îl ajute să îşi depăşească condiţia. Vrem investitori care să accepte că există oameni mici şi mari cu probleme şi să le creeze condiţii speciale de educaţie şi terapie. În realitate, iubirea faţă de apreciere este mai mare decât iubirea pentru ideea pe care o susţinem. Pentru că nimic nu-i gratis, iar scopul scuză mijloacele.
